Copilul în Biserică

Bucuria unui părinte credincios care îşi vede co­piii crescând sub adăpostul Bisericii şi recunoş­tinţa lui faţă de Dumnezeu sunt nemărginite. Nu există un loc mai cald, mai plin de mângâiere pentru sufletul omenesc decât Biserica. Şi cu cât mai obişnuiţi sunt copiii cu atmosfera din biserică, cu cât se simt mai „acasă“ atunci când merg la sfintele slujbe, cu atât mai puternică va fi legătura lor cu Dumnezeu când, de-a lungul vieţii lor, vrăjmaşul şi patimile vor încerca să îi biruie.
Prin Taina Sfântului Botez copiii se unesc cu Hris­­tos şi devin mădulare ale Bisericii. După Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir, ei devin temple ale Du­hu­lui Sfânt.
Încă din pântecele mamei sale, copilul se împăr­tă­şeşte într-un fel chiar de trăirile religioase ale acesteia. O mamă rugătoare, spovedită şi împărtăşită, îi oferă copilului o anumită stare de linişte, de pace care îi influenţează sufletul, ale cărei roade se vor ve­dea încă de la primele mani­festări ale pruncului.
Naşterea unui copil este urmată în mod firesc de botez. Unii părinţi se mulţumesc însă cu acest bo­tez şi nu-şi dau seama cât este de folositor pentru co­pii, chiar când sunt mici, să fie aduşi la biserică. Iar aceas­tă concepţie este greşită.
La început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult, copiii trebuie aduşi la biserică pentru a se obişnui cu sfintele slujbe. Şi pentru că sunt curaţi, cât sunt mici se pot împărtăşi des. Câtă vreme minţile lor sunt curate, nu există nici un motiv ca să nu fie împărtă­şiţi. Doar că trebuie să stea ne­mâncaţi până se împăr­tă­şesc (excepţie făcând be­beluşii care, din pricina fra­gilităţii organismului, se pot împărtăşi şi după ce s-au hrănit cu lapte).
Pentru copil, slujba de duminică poate fi mo­men­tul cel mai frumos al săptămânii. Dacă familia a ştiut să îl apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi pentru el o adevărată sărbătoare. Atmosfera din biserică poate fi mai atrăgătoare pentru el decât lumea poveştilor. Vor­bindu-le copiilor despre prezenţa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Îngerilor şi a Sfinţilor în Biseri­că, legătura lor cu membrii Bisericii nevăzute va de­ve­ni mai trainică. Deşi nu îi văd cu ochii, îi simt cu ini­ma. Adierea cerească se atinge mult mai uşor de inimile lor.
Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt ce­le mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Aten­ţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului.
Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „ie­pu­raşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină „ie­pu­raşul“; nu Paştele. Peste ani şi ani, când vor avea ne­voie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“ cu coarne!
Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de aso­ci­e­rea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spi­­rituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor.
Este foarte bine ca încă de mici copiii să fie în­vă­ţaţi să se spovedească. De cum au început să cu­noas­că răul, de cum şi-au întinat minţile cu imaginile ne­cu­rate oferite de mass-media, de cum au început să mintă, din momentul în care au început să facă di­fe­ren­­ţa dintre faptele bune şi faptele rele pe care le să­vâr­­şesc, copiii trebuie să se spovedească.
Chiar dacă unii preoţi nu sunt obişnuiţi să pri­meas­că copii la scaunul de spovedanie, încetul cu în­cetul se vor obişnui. Trebuie schimbată con­cepţia po­­trivit că­reia ei nu au ce spovedi. Dacă îi suprave­ghea­ză mai cu atenţie pe cei mici, vor vedea că au ce spovedi, că aceştia au păcate pentru care să ia dezlegare.
Părinţii nu trebuie să se mulţumească doar cu spo­vedania care se face „cu clasa“, sau chiar „cu şcoala“ în timpul posturilor. Atunci copiii stau doar câteva cli­pe în faţa preotului, şi rare sunt cazurile în care au timp să mărturisească greşelile pe care le-au făcut. Preotul, asaltat de sute de copii care stau în aştepta­re, e mai grăbit şi nu are timp să pătrundă în sufletul copilului. Spovedania devine o simplă joacă pentru copilul care îl tot păcăleşte pe preot. Şi consecinţele în timp sunt dureroase. Copiii rămân marcaţi pe via­ţă de o astfel de relaţie superficială cu preoţii, relaţie care poate duce la ruperea de Biserică.
O spovedanie făcută cu răbdare, înţelepciune şi dragoste din partea preotului îl face pe copil să înţeleagă că preotul este omul lui Dumnezeu, este cel care îi apropie pe oameni de Cer. În orice relaţie dintre oameni, începutul este foarte important. În astfel de situaţii, cu atât mai mult.
În minţile copiilor se fixează foarte uşor imagi­ni­le. De aceea îi impresionează icoanele de pe pereţii bisericii, pe care ei le înţeleg ca fiind aşa-nu­mita „Evan­ghe­lie vie“. Mai mult decât ascul­ta­rea unei predici, poate uneori greoaie pentru ei, pe copii îi poate folosi vederea unei icoane frumoase. Co­piii simt aerul de taină al Bisericii, simt îmbră­ţi­şa­rea lui Dumnezeu, şi icoanele tre­zesc în ei o emoţie pu­ternică. E întâlnirea lor cu lumea cerească.
Este bine şi ca, împreună cu părinţii, copiii să mear­gă uneori şi la alte biserici decât la cea parohială. Pentru că noutatea fiecărei biserici, pictura, sluj­bele, atmo­sfera specifică, toate îl ajută pe copil să nu se plic­tisească. E un mod de a înţelege puţin din taina unităţii în diversitate pe care o vădeşte lucrarea harului. E important ca participarea la slujbă să nu devină pentru copil o corvoadă, ceva neplăcut.
Pe pereţii bisericilor copilul îi vede pe Hristos, pe Prea­curata Sa Maică, pe Îngeri şi pe Sfinţi. În afara bi­sericii de piatră, copilul trebuie să cunoască Bise­ri­ca Cerească. Pe Maica Domnului care îi acoperă cu sfân­­tul ei acoperământ pe toţi creştinii. Pe Sfinţii care sunt grabnic ajutători. Pe Sfinţii Îngeri care ne­în­cetat Îl laudă pe Dumnezeu, şi mai ales pe „Înge­ra­şul“ primit la Botez, înger care îl păzeşte în fiecare clipă a vieţii.
Când copiii cresc, le este de mare folos să meargă în pelerinaje la mânăstire. Mânăstirile păstrează în ele ceva ce nu se prea mai întâlneşte în lumea noastră de zi cu zi, şi mult se bucură sufletele lor când simt aici mai mult decât oriunde altundeva pacea pe care Mân­tui­torul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi tuturor creş­ti­ni­lor. Când un copil îndrăgeşte un părinte de la o mânăstire, amintirea lui nu i se va şterge din suflet niciodată. Sau când va ajunge la o icoană făcătoare de minuni, şi va asculta cu nesaţ relatarea minunilor care s-au făcut acolo, va fi mai aproape de Dumnezeu.
Chiar dacă pentru părinţi pelerinajele la mânăstiri implică de cele mai multe ori şi sacrificii materiale, rodul cules este de nepreţuit.
De la cele văzute sau auzite, pictura murală, icoa­ne­le, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile mona­hi­lor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufleteas­că şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt pă­rinţii sau buni­cii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă.