Sfintirea monumentului eroilor din comuna Gradistea

De cand ne nastem si pana plecam din aceasta lume, petrecem multe zile, traversam o istorie personala, dar si comunitara, cu implicatii diferite si, mai ales, cu ecouri in vesnicie. Ziua de 21 mai 2008, sarbatoarea Sfintilor Imparati Constantin si maica sa Elena, are o deosebita semnificatie pentru locuitorii comunei Gradistea care s-au bucurat de sarbatoarea Sfintilor amintiti, dar si de sfintirea unui monument ridicat eroilor martiri cazuti pe campurile de lupta in cela doua conflagratii mondiale. La amiaza a sosit in comuna, Prea Sfintitul Parinte Dr. Damaschin, Episcopul Sloboziei si Calarasilor, insotit de catre Prea Cucernicul Parinte Protoiereu, Eugen Barz, impreuna cu un ales sobor de preoti si diaconi, a fost intampinat de Domnul Primar Alexandru Boboc, autoritatile judetene si multime mare de popor drept credincios. A urmat slujba de sfintire a monumentului savarsita cu deosebita simtire si ascultata cu evlavie de toti cei prezenti, apoi dezvelirea oficiala in acordurile fanfarei militare. Dupa aceasta, au rostit un cuvant de omagiu, dl Alexadru Boboc, primarul comunei Gradistea, dl Jenel Serban, Prefectul judetului Calarasi, dl Raducu Filipescu, Presedintele Consiliului Judetean, dl Nicolae Tiripan, director al Arhivelor Nationale, dl Deputat Bogdan Pascu, precum si reprezentanti ai veteranilor de razboi care au primit si o diploma de onoare. La sfarsit domnul Primar a multumit celor prezenti, in chip deosebit Prea Sfintitului Damaschin, de a carui prezenta s-au bucurat cei credinciosi.



Lipsea un astfel de monument inchinat eroilor neamului, comunei noastre, care are atatia oameni ce au renuntat la toate si si-au dat viata pamanteasca pentru noi, castigind-o pentru ei in vesnicie. Ne bucuram mai mult pentru acest lucru, cind stim ca in aceste meleaguri, eroul grenadier Constantin Musat,’’ motivul nostru de mandrie nationala’’cum spunea cu realism invatatorul sau, a invatat carte, studiind clasele primare la scoala din satul Bogata. Bucurandu-ne pentru toate aceste realizari pe care le infaptuim cu ajutorul lui Dumnezeu, marturisim iubirea fata de toti cei care au murit pentru noi, ii purtam in noi si stim ca in aceasta iubire se desavarseste o comunicare intre noi si ei, ca moartea fizica nu ne pune. Vesnica sa le fie pomenirea!

Pr.Catalin-Gabriel Popescu, Parohia Bogata

Din viata comunitatii

Sfintirea monumentului eroilor din comuna Gradistea

De cand ne nastem si pana plecam din aceasta lume,petrecem multe zile,traversam o istorie personala,dar si comunitara,cu implicatii diferite si,mai ales,cu ecouri in vesnicie.
Ziua de 21 mai 2008,sarbatoarea Sfintilor Imparati si intocmai cu Apostolii Constantin si maica sa Elena, are o deosebita semnificatie pentru locuitorii comunei Gradistea care sau bucurat de sarbatoarea Sfintilor amintiti,dar si de sfintirea unui monument ridicat eroilor martiri cazuti pe campurile de lupta in cela doua conflagratii mondiale.
La amiaza a sosit in comuna,Prea Sfintitul Parinte Dr. Damaschin,Episcopul Sloboziei si Calarasilor,insotit de catre Prea Cucernicul Parinte Protoiereu,Eugen Barz, impreuna cu un ales sobor de preoti si diaconi,a fost intampinat de Domnul Primar Alexandru Boboc, autoritatile judetene si multime mare de popor drept credincios.A urmat slujba de sfintire a monumentului savarsita cu deosebita simtire si ascultata cu evlavie de toti cei prezenti,apoi dezvelirea oficiala in acordurile fanfarei militare.Dupa aceasta,au rostit un cuvant de omagiu,dl Alexadru Boboc, primarul comunei Gradistea,dl Jenel Serban,Prefectul judetului Calarasi,dl Raducu Filipescu,Presedintele Consiliului Judetean,dl Nicolae Tiripan,director al Arhivelor Nationale, dl Deputat Bogdan Pascu,precum si reprezentanti ai veteranilor de razboi care au primit si o diploma de onoare.La sfarsit domnul Primar a multumit celor prezenti,in chip deosebit Prea Sfintitului Damaschin,de a carui prezenta sau folosit si bucurat cei credinciosi.

Lipsea un astfel de monument inchinat eroilor neamului,comunei noastre, care are atatia oameni ce au renuntat la toate si si-au dat viata pamanteasca pentru noi, gastigind-o pentru ei in vesnicie.Ne bucuram mai mult pentru acest lucru, cind stim ca in aceste meleaguri ,eroul grenadier Constantin Musat,’’motivul nostru de mandrie nationala’’cum spunea cu realism invatatorul sau,a invatat carte,studiind clasele primare la scoala din satul Bogata.Bucurandu-ne pentru toate aceste realizari pe care le infaptuim cu ajutorul lui Dumne zeu, marturisim iubirea fata de toti cei care au murit pentru noi,ii purtam in noi si stim ca in aceasta iubire se desavarseste o comunicare intre noi si ei,ca moartea fizica nu pune granita intre noi si ei.
Vesnica sa le fie pomenirea !
Pr.Catalin-Gabriel Popescu
Parohia Bogata

Scrisoare către o mamă al cărei copil merge pe drumuri gresite

Iubită soră în Hristos, nu ne cunoaştem şi nici nu ne vom cunoaşte vreodată,
Îndrăznesc a-ţi spune „iubită soră“ pentru simplul fapt că, citind aceste rânduri, vii în întâmpinarea do­rin­ţei mele de a te ajuta. Suntem fraţi în Hristos, şi aceas­ta îmi dă curajul de a-ţi scrie. Aceasta nu este o scrisoare savantă, cu cugetări strălucite sau cu citate bine alese. Nu, este o scrisoare foarte simplă, dar o scri­soare scrisă din inimă.
Sunt pe deplin conştient că rândurile mele nu vor putea aduce o schimbare profundă în viaţa ta. Dar nici nu urmăresc acest lucru care este peste puterile mele. Încerc doar să îţi întind o mână de ajutor gân­din­du-mă că, spunându-ţi anumite lucruri sau doar re­petându-ţi lucruri pe care le ştii deja, tu vei înţele­ge că, deşi sfaturile mele nu sunt iscusite, deşi nu ţi se potrivesc în totalitate, pun totuşi în evidenţă un lucru real: tu trebuie să îţi schimbi puţin atitu­di­nea faţă de copil. Şi sper că vei şti singură ce anu­me este de îndreptat.
Încep prin a explica care este cauza care m-a de­ter­minat să scriu această scrisoare: durerea pe care am simţit-o atunci când, fiind profesor de religie la o şcoală generală, una dintre elevele din clasa la care eram diriginte a luat-o pe calea desfrâului. Îţi voi scrie mai jos despre ce a fost vorba.
Te previn de la început că îţi scriu având doar ex­pe­rienţa pe care o dă predarea religiei, şi legătura vie cu copiii. Poate totuşi copilul tău a trecut de vârsta liceului. Am avut ocazia să fiu profesor de religie şi la o şcoală postliceală, unde am avut şi eleve trecute de treizeci de ani.
A fost pentru mine o perioadă interesantă. Câteva eleve, şovăind să meargă să se spovedească, mi-au destăinuit câteva dintre problemele lor sufleteşti. Ne­fiind duhovnic, mi-a fost destul de greu să nu mă smin­tesc de ceea ce am auzit. Dar încercam să le fiu cât mai aproape, pentru a le risipi rezerva pe care o aveau faţă de trăirea creştină. Destul de repede mi-am dat seama că un mirean nu poate face faţă în­tre­bărilor pe care le puneau în timpul pauzelor, iar uneori chiar şi în timpul orelor. Dumnezeu a rânduit ca în locul meu să vină să le predea religia un preot care poate face faţă problemelor ce i se ridică.
Oricum, timpul petrecut lângă eleve atât de mari (băieţi erau puţini, doi-trei într-o clasă) m-a ajutat să cunosc puţin din sufletul lor şi să înţeleg câteva dintre cauzele care le-au ţinut departe de Biserică.
Îţi voi scrie şi despre aceste cauze. Acum îţi spun un lucru: pe cât de tare te frământă durerea că fiul tău sau fiica ta merg pe un drum greşit, pe atât de bine este că tu ştii cum stau lucrurile. (Ştii, îmi este mai uşor să îţi scriu gândindu-mă că ai fi mama unei fete. Sper să nu îţi fie greu să îţi dai seama unde anu­me era nevoie de o anumită nuanţare, dacă ai nu fată, ci băiat. Şi îţi scriu ca şi cum tristeţea ta ar fi provo­ca­tă doar de ea, nu şi de ceilalţi copii ai tăi.)
Vestea că fiica ta a luat-o pe un drum greşit te-a şocat puternic. E firesc acest lucru. Dar, din moment ce l-ai aflat, înseamnă că lucrurile pot fi îndreptate.
Nu am cum să ştiu nimic despre tine şi nici de­spre ea. De aceea te rog încearcă să aplici la cazul vostru exemplele pe care le dau eu. Îţi voi scrie ca şi cum fiica ta ar fi căzut în păcatul desfrâului. Poate că a căzut în păcate mai mici sau mai mari. Dar îţi scriu despre desfrâu, pentru că în lumea de astăzi puţine fete ştiu să îşi păstreze curăţia trupească.
Îţi voi spune ce s-a întâmplat cu eleva care mi-a produs cel mai mare şoc din perioada în care am fost profesor. Nu e bine să îţi spun numele ei, să zicem că o chema Raluca.
Venise de curând în şcoala noastră, fiind mutată din cauza faptului că era un copil problemă, având o formă de epilepsie. Nu au mai acceptat-o la şcoala la care învăţase în anul anterior, pretextându-se că lo­cuia departe de şcoală.
Venind la noi, imediat copiii au început să îmi spună că fata face prostii cu ţiganii de lângă şcoală. Am vorbit cu ea, dar, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că, deşi era îndemnată să facă prostii, nu a făcut. Că totul este bârfă.
Mama fetei a venit la şcoală şi a vorbit cu mine despre acest subiect: „Staţi liniştită, doamnă, dacă s-ar întâmpla ceva aş afla imediat!“, i-am spus ma­mei, convins să totul e minciună.
Încercam să am grijă ca fata să aibă cât mai pu­ţine necazuri. Când venea la mine să se plângă că iar a bătut-o vreo elevă mai mare, mă duceam şi încercam să o conving pe fata aceea să nu mai răspundă la provocările Ralucăi.
Stăteam de multe ori de vorbă în pauze, şi eram convins că am reuşit să fiu aproape de sufletul ei. Până când, într-o zi am intrat în clasă, la o oră la care elevii mei terminaseră orele de curs. Am auzit nişte voci aprin­se. Nici când am deschis uşa nu s-au po­to­lit. În clasă, Raluca, înconjurată de vreo cinci golănaşi din şcoală. Unul dintre ei o ameninţa: „Fă, dacă zici că te-am lăsat gravidă, te omor cu mâna mea“.
Scena m-a şocat. Puştiul se credea în filme. Chiar şi de faţă cu mine făcea pe durul cu ea, deşi erau de vârste apropiate. Vreo două minute i-am mai lăsat să se certe, fiind mirat de faptul că nici nu mă luau în seamă.
Apoi am luat-o de mână pe Raluca şi am scos-o pe hol:
„Cum s-a întâmplat?“
„M-au dus în spatele şcolii şi m-au violat.“
Am intrat în clasă foarte mâhnit:
„M-aţi dezamăgit tare. Degeaba v-am predat religia. Să vă bateţi joc de săraca fată... De ce aţi violat-o?“
Pe Raluca o lăsasem pe hol să se liniştească din plâns.
„Ea a vrut, nu am forţat-o. De ce a venit cu noi până în Militari (adică în partea cealaltă a Capitalei)?“
Am adus-o pe fată în clasă, vrând să aflu cine minte.
„Auzi, ei zic că ai plecat de bunăvoie cu ei. Cine are dreptate?“
Raluca şi-a schimbat expresia feţei şi mi-a zis cu o satisfacţie aproape diabolică:
„Ştiţi ceva, mama ştie că fac prostii...“
Am simţit că intru în pământ de ruşine. De fiecare dată când mama ei mă suna, îi spuneam ce năzbâtii a mai făcut fiica ei, dar îi spuneam că sunt convins că încă e cuminte. Nu mi-am dat seama că femeia avea o voce destul de reţinută. Ştia mai bine decât mine care este situaţia.
După ce m-am mutat cu catedra la şcoala postli­ce­ală, am aflat că în clasa a şaptea Raluca a născut. M-am întristat tare gândindu-mă că, dacă aş fi fost un profesor mai priceput, aş fi ajutat-o să nu cadă în păcatul desfrâului.
Se poate spune că nu e vina mea. Că e a părinţilor ei care au lăsat-o să fie crescută de bunici şi au pierdut-o din mână. Debarasându-se de un copil bolnav pentru a se bucura de viaţă, nu au avut parte nici de bucurie, şi nici de dragostea copilului lor.
Dar nu e numai vina părinţilor, e a tuturor celor care nu am ştiut să ne ocupăm mai bine de Raluca. Şi lucrul acesta mi-a stat ca o greutate pe suflet multă vreme.
Raluca, nefiind un copil normal, a căzut în desfrâu foarte uşor. Dar oare ce se poate spune despre fetele care cad de bunăvoie, fiind în deplinătatea fa­cultăţilor mintale?
Eu am fost mirat citind odată într-un ziar că, fiind duse elevele unei clase de liceu la control ginecolo­gic (nu mai ţin minte din ce motiv, dar controlul fu­se­se cerut de poliţiştii care cercetau un caz special), s-a constatat că numai trei fete din clasa respectivă mai erau fecioare. Chiar dacă nu s-a făcut public nu­me­le celorlalte, totuşi mă întreb oare cum s-au simţit părinţii acelor fete. Una este când ştii că sunt fete de liceu care au început viaţa sexuală, şi alta când ştii că în clasa în care învaţă fiica ta sunt numai trei fecioare.
Ştiu că nu se poate generaliza situaţia, că sunt licee în care sunt multe fete cuminţi. Dar ştiu şi că desfrâul în rândul tinerilor este din ce în ce mai mare şi nu se poate compara deloc cu cel de acum două­zeci-treizeci de ani.
Nu este greu de observat că libertatea pentru care au murit atâţia tineri în 1989 nu are nimic în comun cu libertatea pe care o vor tinerii de astăzi. Pentru ei revolta anticomunistă a avut drept efect deschiderea spre valorile îndoielnice ale Occidentului. Ce vor ti­ne­rii de astăzi? Petreceri, desfrâu, patimi.
Vrem nu vrem, drumul pe care merg tinerii de as­tăzi este un drum greşit. Abia acum se culeg roadele prigoanei comuniste. Adică diavolul a lovit treptat. Mai întâi a lovit în credincioşi. Ateismul s-a răspândit ca o lepră. Şi acum, tinerii atei de altădată au devenit părinţi. Iar copiii lor sunt crescuţi departe de Biserică.
Sunt puţini tineri în biserici. După ce în ultimii ani s-a început predarea religiei şi în şcoli, şi în licee, prin parohii s-a simţit un aer proaspăt: au apă­rut ti­nerii. Înainte de 1989 rar mai vedeai vreun tânăr du­mi­nica la slujbă. Tinerii erau chemaţi de multe ori la diferite acţiuni organizate de şcoală, de exemplu la muncă patriotică.
Apariţia tinerilor la slujbe a fost considerată un fapt providenţial. Dar nu s-a ţinut seama de numărul mic al tinerilor care duc viaţă creştină. Deşi nu este potrivit să facem statistici aproximative, cred că nici măcar a zecea parte dintre elevi nu merg la biserică.
Şi atunci, în mod firesc, inimile lor se lasă pătate de noroiul patimilor. Locul lui Hristos este luat de o muzică ameţitoare, de dansuri pătimaşe şi de dorinţa exagerată de a nu ţine seama de nici o constrângere.
Ce să facem, să negăm realitatea? Ar fi un nonsens.
Principalul motiv pentru care cred că tinerii stau departe de Biserică – dacă facem abstracţie de faptul că diavolul este cel care îi ţine departe de Hristos –, este că tinerii nu înţeleg ce legătură ar putea avea pro­pria lor viaţă cu Biserica.
Faptul că nu a existat o continuitate între gene­raţii, că în comunism nu au mai fost tineri care să ducă o viaţă duhovnicească, are ca urmare indirectă convingerea tinerilor de astăzi că viaţa creştină e bună pentru oameni mari, doar pentru cei mai în vârstă. Con­sideră că tinereţea nu are vreo legătură cu credin­ţa. În sufletul lor mulţi cred în Dumnezeu, dar în acelaşi timp afirmă că o viaţă de evlavie le-ar sugruma ela­nul tinereţii.
E interesant în ce constă acest elan. Dacă prin ela­nul tinereţii înţelegem dorinţa de senzaţii tari, dorin­ţa de a nu ţine seama de nici o barieră morală, atunci într-adevăr evlavia sugrumă un astfel de elan. Dar dacă tinereţea înseamnă prietenie, dacă înseamnă în­credere în ceilalţi, dacă înseamnă dorinţa de a învăţa să duci o viaţă curată, atunci evlavia nu mai poate fi considerată un ghimpe.
Tinerii nu vor să aibă obsesia păcatului. Nu vor ca faptele lor să fie judecate după criterii exterioare. Şi atunci, fug de Dumnezeu. Şi se ascund de El cât pot de bine. Dumnezeu îi vede însă, şi Se mâhneşte.
Aici ar trebui să intervină părinţii. Să le explice co­piilor că nu există o perioadă a vieţii pe care Făcătorul cerului şi al pământului să nu o poată înfrumuseţa.
Viaţa tinerilor creştini nu este o viaţă plicticoasă. Aşa le apare numai celor care înţeleg prin viaţă frumoasă o viaţă pătimaşă. Cum să îi placă unui tânăr care se droghează să meargă la biserică?
Dar cum să îi explici unui tânăr cât de mult îl poa­te îmbogăţi credinţa creştină? Când prietenii lui sunt de cu totul altă părere, acest lucru este foarte greu. Cei mai mulţi dintre tineri nu au puterea de a alege altfel decât prietenii lor. Originalitatea pe care o caută cu disperare tinerii ar trebui să fie o origina­litate plasa­tă într-un interval precis. Graniţele acesteia sunt cu­min­ţenia şi curăţia sufletească.
Să nu te superi că ocolesc oarecum subiectul scri­sorii, adică modul în care ţi-ai putea ajuta fiica să se ridice din cădere. Cred că e bine să înţelegi mentalitatea tinerilor de astăzi. A încerca să îţi cunoşti co­pilul refuzând să îi vezi şi pe cei de lângă el e o în­cer­care cu foarte mici şanse de reuşită.
Trebuie să înţelegem foarte bine momentul în care trăim, să înţelegem care sunt punctele de reper de care se poate folosi fiica ta. Dacă am trăi acum două sute de ani, ar fi simplu. Ar avea destule prietene în jurul ei care să aibă dorinţa de a duce o viaţă curată. Dar nu putem da timpul înapoi. Ci trebuie să ştim să ne trăim credinţa, oricât de mare ar fi pă­ca­tele celorlalţi.
Fata ta nu prea are modele în jurul ei. Căderea ei a venit oarecum firesc. Nu caut să îi iau apărarea. Caut doar să îţi explic că nu există vreo alternativă la viaţa duhovnicească, în afară de păcat.
Ştiu că sunt unii care, biruiţi de diavolul mândriei şi al iubirii de sine, duc o viaţă în care idolatrizează morala, şi afirmă că nu contează în ce crezi, contează numai să fii moral. Dar, chiar dacă păcatul lor nu este la fel de evident ca celelalte păcate, totuşi sufletele lor sunt pustii.
Fiica ta nu a căzut prima, şi nici ultima. A căzut pentru că aceasta este moda. Aşa „dă bine“. Cu cât un tânăr vrea să îşi păstreze curăţia sufletească, cu atât este mai luat în râs de ceilalţi.
De ce insist asupra mediului în care trăieşte? Oare ca să îmi exprim acordul cu gestul ei necugetat? Ca să fim obiectivi, cred că ar trebui să acceptăm faptul că alunecarea pe panta desfrâului nu mai este un fapt spontan. Înainte un băiat trebuia să spe­cu­leze situaţia pentru ca fata să îi pice în braţe. As­tăzi fetele aşteaptă momentul căderii cu multă nerăbdare. Când se simt pregătite, cad.
Trăim într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai răi unul cu altul. O lume în care tinerii se simt din ce în ce mai trecuţi cu vederea de părinţii prea ocu­paţi cu propria viaţă. Tinerii sunt sătui de relaţiile artificiale şi de conformismele pe care le văd la oa­menii mari. Şi caută o altfel de relaţie. Au impresia că dragostea lor curată poate birui orice bariere.
Ei nu caută desfrâul ca pe ceva murdar, ca pe ceva întunecat. De altfel ei nici nu consideră că trăiesc în desfrâu. Ci că trăiesc într-un mod de viaţă pe care pă­rinţii lor nu îl pot înţelege pentru că sunt tributari unor tradiţii învechite.
Ei vor să se exprime, şi se află într-o criză de iden­titate. Pentru ei oamenii mari sunt oamenii care nu au ştiut să înţeleagă viaţa. Credinţa lor este privită ca ceva artificial.
Tinerii nu vor să înţeleagă că nu se poate confunda credinţa creştină cu credincioşii. Ei se smintesc de lucruri minore pe care le află despre preoţi sau despre credincioşi, şi nu vor să audă de credinţă.
Au ajuns chiar să considere că cele descrise de Vieţile Sfinţilor sunt exagerări. Nu puteau să se de­cla­re nemulţumiţi de ceea ce citeau, nu puteau găsi cusururi sfinţilor. Şi, ca să nu se lase biruiţi de fru­mu­seţea vieţilor acestora, au găsit explicaţia: „exa­ge­rări, simple exagerări.“
Cred că ţi-am scris destule despre mentalitatea ti­nerilor de astăzi. Sper că îţi dai seama că, dacă se va ridica din cădere, fiica ta tot între aceiaşi tineri va trăi. Colegii de şcoală sau de facultate nu se vor schim­ba. Dacă se va schimba ea, va trebui să dea do­vadă de un eroism extraordinar pentru a le rezista.
Încearcă să înţelegi cât de greu i-ar fi să se ridice. Alte mame în locul tău ar fi foarte înţelegătoare, şi nu s-ar amesteca în viaţa ei. Alte mame ar trece cu vede­rea această cădere, mulţumindu-se să spună că nu pot fi zbiri cu fetele lor.
Tu nu eşti ca ele. Tu ştii că fata ta merge spre iad. Păcatul acesta înseamnă moarte, moarte spirituală. Oricât ar încerca societatea modernă să coafeze dife­ritele pa­timi, ele rămân patimi. Nu se pot transforma în virtuţi.
Trei lucruri îţi rămân de făcut: primul este să te rogi cât mai mult pentru întoarcerea ei. Să te rogi Mântui­to­rului, să te rogi Maicii Domnului şi Sfinţilor la care ai evlavie. Ştiai şi tu aceasta, nu îţi spun ceva nou.
Al doilea lucru este să fii cât mai aproape de su­fle­tul ei. Păcatul nu împlineşte. Oricât de tare ar atrage-o desfătările trupeşti, totuşi sunt momente de mâh­nire, momente în care iese la iveală mizeria pe care patima o aduce în suflet. Încearcă să nu pierzi aceste mo­men­te. Încearcă să îi dai tu sprijinul de care are nevoie. Şi, în timp, ai mari şanse să o ajuţi să îşi revină. Şi nu cumva să crezi că dacă ai reuşit să o duci să se spo­vedească, ai rezolvat totul. Trebuie să ai multă grijă când alegi preotul la care se va spovedi. Spovedania va fi ex­trem de im­por­tantă pentru viitorul ei. Dar după spovedanie va reveni în aceeaşi lume. Nu este uşor să îţi schimbi prietenii sau felul de a te relaxa. Or, scopul nu este numai de a o con­vin­ge ca, periodic, ea să se spovedească ia­răşi. Im­por­tant este să o ajuţi să guste din bucuria pe care o dă viaţa în Hristos.
La aceasta o vor ajuta extrem de mult cărţile du­hov­niceşti. Rupe-ţi de la gură pentru a-i cumpăra aces­te cărţi. Dacă nu ai bani pentru ele, rabdă tu foa­mea ca să îi saturi ei foamea sufletească.
Ştiu că e cam greu cuvântul acesta, dar nu am cum să îl îndulcesc decât spunându-ţi că foamea îţi va fi spre bucurie. Asta e pentru noi învăţătură de aur: „dăm voinţă, luăm putere!“. Ne jertfim pentru copiii noştri, le va fi bine.
Nu e nevoie de o jertfă exagerată, care să te slă­beas­­că atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Dar e ne­voie de jertfă.
Să nu te superi pe mine că îţi vorbesc despre jertfă. E foarte uşor să le vorbeşti altora despre ceea ce tu nu faci. Dar crede-mă că încerc şi eu să fac ceea ce îţi recomand ţie.
Şi ai mare grijă ce cărţi duhovniceşti îi cumperi. Dacă îi cumperi numai Filocalii, s-ar putea să ră­mâ­nă necitite. Cumpără-i cărţi pe care să le citească: vieţi de sfinţi, culegeri de minuni dumnezeieşti, cărţi care să o apropie de calea credinţei. Şi ajută-o să înţeleagă ceea ce nu îi este clar.
Ar fi bine să mergi împreună cu ea la moaştele Sfinţilor sau chiar pe la mănăstiri. Asta o va ajuta mult.
Dar trebuie să înţelegi că libertatea ei nu va de­pin­de niciodată numai de tine. Ea va rămâne liberă să aleagă între bine şi rău. Şi să nu te descurajezi dacă vezi că, după ani de aşteptare, ea nu s-a schimbat.
Du în tăcere crucea răbdării (acesta e al treilea lucru care ţi-a rămas de făcut). Şi aşteaptă ajutorul dumnezeiesc. Poate că, peste ani şi ani, poate chiar după ce tu vei părăsi lumea aceasta, ea îşi va reveni.
Nu Îi pune lui Dumnezeu termene, că nu îţi este de folos. Ci fii tu o mamă creştină, şi Dumnezeu va vedea nevoinţa ta.
Ce greu este să fii mamă creştină în zilele noastre... Une­ori e o formă de mucenicie...
Fac o paranteză. Am la tine o mare rugăminte. Cred că îţi dai seama că dacă fata ta ar fi fost îm­păr­tă­şită cât mai des cât era mică, altfel ar fi crescut. De aceea te rog încearcă să îi sfătuieşti pe părinţii care au copii mici să îi împărtăşească oricât de des. Chiar dacă nu este uşor pentru micuţi să stea nemâncaţi până la ora la care se împărtăşesc credincioşii, le este de folos să aştepte. Şi când sunt bolnavi, pă­rin­te­le îi poate îm­păr­tăşi chiar înainte să săvârşească Sfân­ta Liturghie.
Şi, mai cu seamă, spune-le să îşi ducă în fiecare săptămână copiii la biserică. Chiar dacă este greu, chiar dacă este obositor, chiar dacă unii oameni sunt deranjaţi de prezenţa uneori gălăgioasă a copiilor. Dar nu avem ce face. Dacă vrem ca bisericile să nu se golească trebuie să îi obişnuim pe copii cu sfintele slujbe. Chiar dacă nu rezistă toată slujba, să îi obiş­nu­im să reziste din ce în ce mai mult.
Şi părinţii, când au timp, după-amiezele de exemplu, să îşi ducă copiii să vadă biserici, să sărute icoa­nele. Pe copii îi fascinează acest lucru.
Învaţă-i să se roage cu copiii lor şi dimineaţa, şi seara. Şi învaţă-i tot ceea ce crezi că le este spre fo­los duhovnicesc.
Fă-i să înţeleagă că oricât de frumoşi ar fi copiii, dacă nu sunt crescuţi aproape de Biserică se vor veşteji repede.
„Cine îi lipseşte pe copii de Biserică, acela îi lip­seş­te de Dumnezeu şi de orice fericire“, spunea pă­rin­tele I. Tolmacev. Preasfinţitul Teofan, episcop de Vladimir, învăţa: „Neglijarea copiilor este cel mai mare păcat şi zace în el cea mai mare nelegiuire“. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Părinţii vor fi pe­depsiţi nu numai pentru păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu îi educă în duhul evlaviei“.
Dar oare nu vor fi răsplătiţi şi pentru virtuţile lor, dacă s-au ostenit să îi crească aşa cum trebuie? Vor fi răsplătiţi, şi nu numai ei, ci toţi cei care i-au ajutat la aceasta.
Dar de ce să fac eu aşa ceva, cine sunt eu să fac această misiune creştină? Eşti o mamă care vrei ajutor ceresc pentru fiica ta. Nu îţi dai seama că ajutându-i tu pe alţii Dumnezeu îţi va socoti acesta ca jertfă? Nu e vorba de un schimb. Nu ne târguim cu Dumnezeu. Dar văzând jertfa ta, Dumnezeu o va primi ca pe o rugăciune.
Acum te rog să mă ierţi, dar voi întrerupe scrisoa­rea cam brusc. Cam acestea au fost lucrurile pe care am vrut să ţi le scriu.
Poate ai fi preferat ca sfârşitul să fie mai palpitant, şi citindu-l să poţi exclama: „O, ce scrisoare interesantă...“
Dar nu de aceasta ţi-am scris, ca să consum hârtia. Ci pentru a veni în întâmpinarea durerii tale şi a încerca să o liniştesc puţin.
Nu îţi spun că mă rog pentru tine. Nu ştiu dacă te-ar ajuta cu ceva. Dar îţi aduc aminte că şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru fata ta se roagă în fie­ca­re zi mii de preoţi şi de călugări. La fiecare ectenie la care sunt pomeniţi credincioşii, suntem pomeniţi şi noi. Să credem că rugăciunile Bisericii ne ajută. Să ne punem nădejdea în ajutorul dumnezeiesc şi să mer­gem pe calea mântuirii.
Hristos a Înviat ca noi să scăpăm din ghearele pă­ca­tului, ale durerii şi ale morţii.
Doamne-ajută!
Danion

Despre legătura dintre nasi si fini

Cuvânt la botezul unui prunc
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi pentru a lua parte la slujba botezului unui prunc.
Emoţia este mare. A părinţilor, a naşilor şi a tu­tu­ror celor de faţă. Mare este şi emoţia şi bucuria preotului care a botezat pruncul. Cât despre ceea ce a simţit copilul în clipa în care a intrat în Biserică, în clipa în care a devenit membru al Trupului lui Hristos, nu ne este nouă a vorbi. Mare taină este aceasta!
Dar este momentul să vorbim puţin despre acest co­pil şi despre cel care a primit a-i fi sprijin duhov­ni­cesc pe calea mântuirii, adică despre naşul său. Deşi se obişnuieşte să se considere că amândoi naşii au aceeaşi responsabilitate, de fapt rolul mai important este cel al persoanei de acelaşi sex cu cel bote­zat, în cazul de faţă al naşului. Naşul a spus lepădă­rile, el a rostit Crezul. El şi-a asumat rolul de călăuză a pruncului. Dacă am fi asistat la botezul unei fetiţe, aceleaşi lucruri ar fi fost valabile pentru naşă. Ori­cum, după cum este de la sine înţeles, naşii se ocupă împreună, nu separat, de finii lor.
Vom vedea imediat de ce am făcut totuşi această diferenţiere.
Dar mai întâi să vedem ce implică un botez. Naşii cheltuiesc bani, încearcă să facă după slujbă o petrecere de pomină, şi să le facă finilor daruri cât mai scumpe. Şi pentru că micuţii nu prea sunt capabili să aprecieze cum se cuvine dărnicia naşilor, de multe ori această dărnicie se manifestă printr-o sumă mare de bani oferită părinţilor.
„Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi!“
„Nu face nimic, e plăcerea noastră, doar pentru asta suntem naşi.“
Cuvintele acestea nu se învechesc, ci, dimpotrivă, devin din ce în ce mai actuale. Mai apropiate de mo­dul în care omul zilelor noastre înţelege credinţa creştină.
Cu cât e masa mai bogată, cu cât este băutura mai multă, cu atât botezul este mai reuşit. „L-am împăcat şi pe Dumnezeu, ne-am simţit şi noi bine“, zic de obicei naşii. Şi, nu rareori, băutura prisoseşte atât de mult, încât unii dintre meseni pleacă la casele lor de-abia ţinându-se pe picioare.
„Doar odată e botezul lui Costel, sau al Anei, lasă-mă să mă simt bine!“, îi spune naşul naşei care îi atrage atenţia asupra faptului că de la prea multă băutură i se va face rău.
Nu e o noutate pentru nimeni că unii înţeleg bo­te­zul doar ca pe o distracţie pentru trup. Şi, mai ales, pentru pântece. Că sunt unii care, deşi beau cu măsu­ră, mănâncă până li se face rău.
Poate că unii dintre cei de faţă se miră auzind cum, la acest moment de bucurie, cineva vor­beşte despre lucruri mai puţin frumoase. Dar vor­besc tocmai pentru că naşul m-a rugat să fac aceasta. Şi dacă stau să mă gândesc, e momentul cel mai potrivit pentru a cugeta asupra măreţiei Tainei Sfântului Botez şi a modului în care diavolul se răzbună pentru faptul că încă un prunc a devenit membru al Bisericii.
Să mă ierte cei care vor considera acest cuvânt prea dur, şi să mă creadă că nu sunt eu de vină pentru faptul că atrag atenţia asupra unor aspecte neplăcute. Mi-ar fi plăcut ca ele să nu existe. Dar din mo­ment ce ele există, ar fi o greşeală să le ignorăm.
Să revenim la masa de la botez. Dintre cei care se lasă ameţiţi de băutură, naşul este cel care de obicei se simte mai îndreptăţit să bea mult. Se simte în centrul atenţiei. Şi este. Nu de multe ori în viaţă este ci­neva naş. Unii sunt o singură dată în toată viaţa lor. Şi atunci, caută să trăiască la maximum aceste cli­pe. Cel mai simplu mod de a te bucura de ceva este să te bucuri într-un mod pătimaş. Şi naşul, nu de pu­ţine ori, caută acest mod. Finuţul doarme de obicei într-o altă cameră, nefiind în stare să participe la os­păţ şi nici să îşi dea seama că lucrurile o iau pe un făgaş greşit.
De ce? Pentru că, dacă am asemăna botezul cu ziua de naştere, şi botezul tocmai naştere duhov­ni­ceas­că este, sărbătoritul este finul, şi nu naşul. Este ziua de naştere a finului, nu a naşului.
De aceea nu este firesc ca imediat după termi­na­rea slujbei religioase finul să treacă pe un plan se­cun­dar. El trebuie să rămână în centrul atenţiei. Bine, şi atunci ce să facem, să ţinem pruncul lângă noi la masă? Nu e vorba de aşa ceva. Fiind mic, va adormi destul de repede. Slujba l-a solicitat prea tare şi de aceea îl va fura somnul.
Să ne întrebăm: Ce am putea face pentru ca pruncul să rămână în centrul atenţiei? Să punem o masă mai sărăcăcioasă? Să lăsăm copilul să doarmă în faţa mesenilor, pentru ca mesenii să fie nevoiţi să vor­bească în şoaptă? Nu. O astfel de soluţie ar fi superficială.
Atunci, ce e de făcut? Iată o întrebare foarte grea, cum grele sunt toate întrebările privitoare la viaţa creştină.
Vom părăsi pentru câteva clipe răspunsul la aceas­tă întrebare pentru a da glas unei alte posibile întrebări pe care şi-ar putea-o pune cineva dintre cei pre­zenţi: „Şi deci la petrecerea de după botez nu e voie să dansăm? O să fie ca la înmormântare.“
În primul rând ar trebui să spunem că masa de după botez ar trebui să fie nu petrecere, ci agapă. Adi­că masă a dragostei, masă a comuniunii sufle­teşti. Ar trebui să fie o astfel de masă încât, dacă într-o clipă Dumnezeu ar muta masa cu tot cu me­seni înăuntrul unei biserici, nici unul dintre invitaţi nu s-ar simţi întristat. Ar trebui să fie o masă a dragostei, în care să se simtă prezenţa lui Hristos.
„Şi o să fie ca la înmormântare?“
Nu, bineînţeles că nu. Poate numai dacă cineva dintre meseni nu este botezat, sau socoteşte credinţa o prostie, ar putea fi trist văzând cum pruncul a intrat în rândul creştinilor. Cum a fost îngropat pentru lu­mea aceasta de desfrâu şi de păcat, şi cum a înviat pen­tru Hristos. Dar nu cred să existe oameni cu o ini­mă atât de împietrită, încât să se întristeze că un copil a intrat în Biserică.
Botezul este moment de bucurie creştinească. Vrea cineva să danseze? Da, asta o ştim cu certitudine. Tocmai pentru faptul că la multe mese de după botez se dansează.
Să încercăm să vedem cum şi dacă e firesc să se danseze la astfel de ocazii. Există muzică pentru astfel de prilejuri? Există dansuri care să ne ajute să ne manifestăm bucuria duhovnicească? Precum ştiţi, nu.
Şi atunci, de ce se dansează la unele mese care ar trebui să stea sub semnul lui Hristos?
Pentru că oamenii vor să se simtă bine, vor să se distreze, şi atunci transformă masa aceasta într-un prilej de a petrece. Oamenii caută cu disperare mo­men­te în care să evadeze din greutăţile vieţii de zi cu zi. Viaţa este grea, şi parcă din ce în ce mai grea. Să căutăm să îi înţelegem pe cei care, apăsaţi de grijile materiale, abia aşteaptă să evadeze. Abia aşteaptă să mai respire un pic. Abia aşteaptă să se distreze.
Şi botezul le oferă un astfel de prilej. E de ajuns să fie câţiva oameni cu bună dispoziţie care să vrea să danseze, că în câteva clipe agapa s-a transformat în petrecere, sau chiar în bairam. Cuvântul acesta turcesc, bairam, este reprezentativ pentru modul în care ştiu să se bucure unii creştini astăzi. Se bucură ca şi turcii sau ca alţi păgâni.
Problema este cei care vor să meargă la un bairam nu se gândesc că, dacă transformă agapa într-un bairam, păcatul lor este foarte mare. Pentru că aşa îi vor face rău copilului. De ce? Pentru că taie aripile du­hovniceşti ale naşului. După botez naşul ar trebui să fie ca un preot după hirotonie. Răspunderea pri­mită este foarte mare. Şi un bairam nu numai că nu îl ajută pe naş să îşi ia în serios responsabilitatea, ci dim­­potrivă. Îl ajută să uite că a luat asupra sa crucea grea a năşitului. Îl ajută să înţeleagă greşit năşitul.
Ca să nu lungim cuvântul pierzându-ne în detalii, mai spunem o dată doar că agapa trebuie să rămână agapă. Şi că mare păcat au cei care confundă agapele cu bairamurile.
Nu, agapa de după botez nu este parastas, nu stăm cu sufletele cernite. Decât o masă fariseică, în care toţi au masca evlaviei, dar din inimile lor cucernice lip­seşte dragostea şi bucuria, mai bine o masă a va­me­şilor, cu muzică şi dans.
Decât o masă a celor care, asemenea unor sec­tanţi, repetă din gură numai psalmi şi pericope evan­ghe­lice, dar au inimile pustii, mai bine o masă a ce­lor care râd şi glumesc fără măsură.
Dar noi nu cu fariseii trebuie să ne comparăm, şi nici cu sectanţii. Noi trebuie să trăim ca nişte creştini adevăraţi.
Aşa că ar trebui să preferăm o masă de la care să lipsească dansul, dar să fie prezentă dragostea. Să lipsească beţivii, dar să nu lipsească băutura. Adică vi­nul să se bea cu măsură. Aici este graniţa dintre bu­curiile lăsate de Dumnezeu şi patimi. Vinul veseleşte inima omului, asta o ştim cu toţi. Dar toţi ştim că peste o limită o înveseleşte definitiv, ajungându-se la be­ţie. Să avem grijă să păstrăm în toate buna cuviinţă.
Am vorbit cam multe despre masa de la botez, aşa că vom intra direct în miezul problemei. Vom vor­bi despre asemănările dintre naşul de la botez şi naşul de la călugărie.
De ce oare credeţi că se foloseşte acelaşi cuvânt pentru două situaţii care par atât de diferite, năşia de la botez cu cea de la călugărie? Să fie oare lipsiţi de imaginaţie cei care au statornicit graiul bisericesc? Nu, în nici un caz.
Ci pentru că, aşa cum naşul de la călugărie îl ia sub mantia sa pe cel care depune voturile monahale, şi luându-l sub mantie se angajează să îi fie model de viaţă duhovnicească, tot aşa naşul ar trebui să se pre­gătească să fie model pentru cel botezat.
Observăm o diferenţă care pare foarte mare. Din clipa în care un părinte a luat pe cineva sub mantie, din acea clipă îi devine model. În cazul botezului unui prunc, acesta este prea mic pentru a-şi da seama dacă naşul îi este sau nu un model bun.
Abia peste zece ani sau chiar mai mult copilul îşi va putea da seama dacă naşul îi este sau nu model du­hovnicesc. În primii ani de copilărie venirea naşu­lui este percepută ca un moment de primire a daru­ri­lor. Şi este frumos ca, după posibilităţi, naşii să le facă daruri copiilor.
Esenţial este însă ca naşii să fie preocupaţi de creşterea duhovnicească a finilor.
Ştiţi că înaintea unui examen sunt tineri care nu pot dormi din cauza emoţiei. Dar aţi auzit pe cineva că nu a putut dormi în noaptea de dinainte de a de­ve­ni naş? Că cineva s-a frământat din cauza responsa­bilităţii pe care şi-o asumă?
Nu. Pentru că lumea de astăzi a reuşit să schimbe rolul naşului în viaţa finului. Bineînţeles că acest pro­ces a durat multă vreme, că nu era de ajuns un sin­gur deceniu pentru ca lucrurile să se schimbe. Dia­volul a lucrat treptat, încet-încet, astfel încât să nu fie descoperit.
Aşa încât pare oarecum firească reacţia unui naş care, auzind învăţătura Bisericii despre acest su­biect, să încerce să se justifice: „Nu am ştiut exact cât de mare răspundere mi-am asumat. Eu m-am gândit mai ales la partea materială, şi Dumnezeu ştie că i-am făcut mult bine finului meu.“
Numai că mai important este aspectul spiritual. Na­şul nu mai poate da înapoi, nu mai are cum să renunţe la faptul că este naş. Şi nici nu trebuie să re­nunţe. Ci trebuie să înveţe să fie naş. Aceasta presu­pu­ne în principal două direcţii: trebuie să înveţe să tră­iască creştineşte şi să aibă priceperea de a fi călă­uză pentru fin.
Nimeni nu poate spune că a atins desăvârşirea, nimeni nu poate spune că a ajuns la capătul drumului. De aceea nimeni nu poate spune că nu mai are ce învăţa în viaţa creştină. Tot aşa, nimeni nu poate spu­ne că este un învăţător desăvârşit. Cine spune aşa ceva ori se minte, ori este înşelat de draci.
Aş spune că dacă în fiecare zi ar trebui ca drept­cre­dincioşii să pună început bun mântuirii, cu atât mai mult în momentul în care un creştin devine naş ar trebui să pună început bun.
Începutul bun nu se pune nici prin dans şi nici prin beţie. Începutul bun se pune prin rugăciune.
Puţini îşi doresc de fapt să fie naşi vrednici. Puţini au idee despre însuşirile pe care trebuie să le aibă un naş. E ca la nuntă. Dacă mirii şi-au ales naşii gândindu-se la avantaje materiale, în momentul în care se lo­vesc de problemele pe care le întâlneşte în mod firesc o tânără familie creştină, se vor simţi singuri. Na­şii care nu duc o viaţă creştină nu vor fi în stare să le dea sfaturile de care au nevoie. Totuşi, din lipsă de smerenie, ei nu îşi vor recunoaşte neputinţele, ci vor fi dispuşi să dea sfaturi izvorâte din propria lor trăi­re. Astfel de sfaturi nu au nimic în comun cu sfatu­ri­le de care aveau nevoie tinerii. Experienţa creştină nu se poate mima. Tinerii vor înţelege destul de repede greşeala fă­cu­tă. Dar va fi prea târziu, naşii nu se mai pot schimba.
Acelaşi lucru se întâmplă cu naşii de botez. Chiar dacă mai târziu, nepriceperea lor tot va ieşi la iveală.
Cât de trist este pentru un tânăr creştin să înţeleagă că părinţii săi i-au ales drept naş nu un om, ci un sac cu bani. De cele mai multe ori chiar un săcu­leţ, numai cu bani să fie. Cât de mare este durerea lui când înţelege că a fost asemănat cu un cântar de eva­luat robi ai banului. Părinţii au vândut rolul de naşi pe lucruri fără preţ.
Cum să mai creadă un astfel de tânăr că cele du­hov­niceşti sunt mai preţioase decât cele lumeşti?
„Bine că tinerii nu îşi pun astfel de probleme“, s-ar putea zice. Nu e bine, e rău, că dacă şi le-ar pune, ar găsi şi răspunsul la ele. Înţelegând cât de mare nevoie au de modelul pe care ar trebui să îl ofere naşii, tinerii nu vor şovăi să caute astfel de modele.
Tinerii ai căror naşi nu duc o viaţă creştinească nu sunt predestinaţi pierzaniei. Dumnezeu îi iubeşte şi vrea mântuirea lor. Ei nu au nici o vină că naşii lor nu sunt mai evlavioşi.
Putem spune că atunci când au părinţi creştini, tinerii nu mai au nevoie de alte modele. Dar nu este aşa. Dacă ar fi fost aşa, atunci Biserica ar fi rânduit ca părinţii înşişi să fie şi naşi.
Nu ne este nouă cu putinţă să înţelegem de ce pă­rinţii nu sunt şi naşi. Totuşi putem încerca să ne dăm un răspuns. Viaţa duhovnicească presupune li­ber­tate. În orice familie există anumite tensiuni între genera­ţii. Sau cel puţin diferenţe fireşti între modul de a în­ţelege viaţa, deosebiri explicabile prin diferenţa de vâr­stă, care implică o diferenţă de experienţă şi o di­fe­renţă de atitudine.
Tinerii sunt obişnuiţi cu părinţii pe care îi văd în fiecare zi, cărora le văd nu numai virtuţile, ci şi ne­pu­tinţele. Şi de aceea nu sunt capabili întotdeauna să îi aprecieze aşa cum se cuvine.
De aceea ar fi normal să se deschidă mult mai uşor faţă de persoana lăsată de Dumnezeu tocmai pentru a oferi sprijin sufletesc. Naşul ar trebui să fie preocupat de sporirea duhovnicească a finului.
Nu neglijăm deloc rolul părinţilor. Este evident că pentru copii, mai ales când sunt de vârste mici, pă­rin­ţii sunt un model mult mai apropiat decât naşii. Îna­in­te de a înţelege ce înseamnă a avea naş, copilul îşi vede părinţii. Într-un fel, părinţii sunt primii naşi ai copilului lor.
Cu trecerea timpului însă, copiii simt nevoia unei anumite independenţe faţă de părinţi. Acum este mo­mentul cel mai prielnic pentru ca naşii să îşi ia în serios rolul de prieteni. Dar nu de prieteni care ştiu numai să îşi ducă finii la pescuit sau la plimbare. Ci de prieteni faţă de care copiii îşi deschid sufletele.
Ce se poate face când aceşti prieteni, aceşti în­dru­mători, nu cunosc drumul pe care vor să îi călău­zeas­că pe fini? E vorba despre situaţiile în care naşul ales nu este botezat în credinţa ortodoxă. Această po­ziţie, de a fi naş fără a fi creştin ortodox, este ab­sur­dă. Unii profită de faptul că preoţii nu întreabă de fiecare dată dacă naşii sunt ortodocşi, şi strecoară naşi contrafăcuţi. Câtă vreme cineva nu este ortodox, nu poate năşi prunc de această credinţă. Nu poţi fi profesor de tenis dacă nu ştii decât fotbal. Şi invers. Copilul trebuie să aibă un model duhovnicesc în na­şul său. Şi ce model poate fi cineva care stă departe de Sfintele Taine, ci­neva care nu face parte din Bise­rica dreptmăritoare?
Aveţi foarte mare grijă când alegeţi naşii pentru copiii voştri. A vorbi despre rolul naşilor în viaţa spi­rituală a finilor pare ciudat oamenilor care nu vin prea des la biserică. Este ca şi cum ai vorbi despre inorogi sau despre extratereştri. Sau despre Feţi Fru­moşi şi Ilene Cosânzene.
Nu există cărţi despre acest subiect. Şi chiar dacă ci­neva s-ar apuca să scrie, o astfel de carte nu s-ar bu­cura de o primire prea bună. De ce? Pentru că oa­menii nu vor să îşi schimbe modul de a înţelege viaţa. Oamenii au ajuns la un mod de a înţelege cre­dinţa creştină, care are foarte puţine lucruri comune cu cre­din­ţa creştinilor de acum un veac. Oamenii nu vor să audă de povăţuire duhovnicească, de modele, de nevoinţă.
Unii şi-au făcut din credinţa creştină un fel de idol. Înţelegând-o după placul lor. Şi asta se vede foar­te bine din relaţia naş-fin, aşa cum se trăieşte de obicei.
Trebuie să spunem însă, spre binele copiilor şi al naşilor care vor să meargă pe calea mântuirii, că lu­crurile ar trebui aşezate într-un anumit mod.
Se poate obiecta că poate Biserica a greşit atunci când a rânduit ca la botez să fie nevoie de naşi. Poate că năşitul e doar o practică socială care corespunde unor forme de convieţuire ce nu mai sunt actuale as­tăzi. Dăm un singur argument, invocat în acest sens: „Din moment ce tinerii de astăzi păcătuiesc mult mai mult decât tinerii de acum un secol, şi păcatele lor nu sunt cunoscute de nimeni, poate numai de duhov­nic, cum ar mai putea naşii să îşi îndeplinească rolul de călăuze, neavând habar de căderile finilor?“
Un asemenea argument nu ţine seama de faptul că tocmai acesta este rolul naşilor: să îi înveţe pe fini cum să meargă pe drumul cel bun, cum să nu facă păcatele pe care le fac ceilalţi tineri. Şi cu cât gene­raţiile care vin vor fi mai aplecate spre desfrâu, cu atât rolul naşilor va fi mai mare.
În privinţa raportului cu duhovnicul, nu au cum să apară situaţii încordate. Ei nu îşi împart aceleaşi atri­buţii. Naşul nu are cum să substituie rolul duhov­ni­cu­lui. El nu are puterea de a da iertare de păcate.
Totuşi, în unele cazuri duhovnicul poate suplini lipsa naşului. Sau, mai precis, lipsa duhovnicească a naşului. Numai că timpul este foarte scurt şi de aceea preoţii nu pot avea pentru fiecare tânăr mo­men­tele de deschidere sufletească pe care ar fi normal să le aibă naşii.
Iar cei care se întreabă dacă nu cumva în vremurile în care trăim ar fi bine să modelăm predaniile Bisericii după mersul societăţii, şi să renunţăm la idei secundare, cum ar fi povăţuirea pe care naşii trebuie să o dea finilor, ar trebui să înţeleagă un lucru: nimic din ceea ce învaţă Biserica nu ţine de o epocă sau de alta. Ceea ce a învăţat Hristos, ceea ce au pro­po­văduit Sfinţii Apostoli şi au învăţat Sfinţii Pă­rinţi nu poate anula nimeni niciodată.
Am lungit cam mult acest cuvânt. Dar cum să nu îl lungim când vorbim despre ceva atât de important?
Nu cred că este totuşi cazul să mai amintim acum de diferitele superstiţii care se păstrează cu mul­tă „sfinţenie“. Vom observa totuşi că diavolul nu pu­tea pierde ocazia de a-şi îndeplini rolul de pervertitor al sufletelor. Aşa cum la marile sărbători creştine asis­tăm la o sumedenie de manifestări ale credinţelor păgâne, manifestări a căror origine diavolească este greu de sesizat de omul obişnuit, tot aşa cu ocazia bo­tezului asistăm la ceremonii specifice.
Ceremonii asemănătoare au loc cu ocazia „tăierii moţului“ de către naşi, când pruncul împlineşte vâr­sta de un an. Cea mai cunoscută este cea prin care prun­cul este pus să aleagă de pe o tavă diferite obi­ec­te. Şi în funcţie de ceea ce alege, i se spune ce va fi în viitor. Este de la sine înţeles că de pe această tavă nu lipseşte crucea. Dar acest amănunt nu schimbă situaţia. Crucea nu lipseşte nici din practica vrăjitoarelor de astăzi. Crucea nu are cum să sfinţească lu­crarea diavolului. Chiar dacă pare nevinovat, obi­ce­iul de a pune copilul să aleagă este un lucru păgânesc, un lucru de ocară. Iar dacă naşii sau părinţii spun că fac acest lucru numai în joacă, e bine să ştim că atunci când avem de-a face cu lucrurile drăceşti, regula jocului nu o stabilim noi, ci diavolul care vrea să ne piardă.
Tot acum ar trebui vorbit despre numele pe care naşii împreună cu părinţii îl aleg pentru prunc. În ultimul secol a apărut o modă de a da copiilor nume luate din cărţi sau din filme, şi care nu au nici o legătură cu numele din sinaxare. O astfel de alegere este greşită. Un băiat pe care îl cheamă Elvis, de exemplu, va căuta să se asemene cântăreţului al cărui nume îl poartă, şi nu vreunui sfânt care l-ar ocroti în mod deosebit. Chiar dacă părinţii mai pun la botez şi un nume creştin, ca să nu se supere părintele, ei nu vor striga copilul decât cu celălalt nume. Ar trebui ca preoţii să nu accepte să dea pruncilor alte nume de­cât cele din sinaxare. De aceea, atunci când unii pă­rinţi se bucură că l-au convins pe preot să dea prun­cului un nume necreştin, ar trebui să înţeleagă că bu­curia lor va avea roade neplăcute.
Şi ştiţi doar că până acum un secol copiii nu pri­meau la botez decât un singur nume. Aşa este tra­di­ţia creştină. În cazul în care din prea multă dragoste faţă de doi sfinţi îi punem copilului ambele nume ale acestora, va trebui să ştim că ne asumăm un mod de înţelegere a credinţei diferit de cel tradiţional. Şi râv­na prea mare duce la mândrie şi apoi la cădere.
Acum, după ce am luat aminte la Sfânta Taină a Botezului, să luăm aminte la marea responsabilitate pe care o avem gândindu-ne că între noi a mai apă­rut un suflet creştin. Să cugetăm la pilda pe care o vom oferi acestui prunc.
Vrem sau nu, va creşte între noi. Se va lovi de slă­bi­ciunile şi neputinţele noastre. Ar fi bine să vadă în noi fraţi ai săi în Hristos, fraţi mai mari care îi ara­tă dragoste şi înţelegere.
Putem spune că pentru acest copil parohia va fi adunarea celor care, fără a-i fi naşi în adevăratul sens al cuvântului, îi vor fi naşi prin faptul că îi vor fi exemple pe drumul credinţei.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim pilde vrednice acestui prunc care a primit harul Botezului. Să îi dea Dumnezeu sănătate sufletească şi trupească, pen­tru a face toate cele bune până la sfârşitul vieţii sale! Amin.

Despre greutăţile cresterii copiilor

Cuvânt către soţii creştini
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Una dintre cele mai importante probleme cu care se întâlnesc părinţii de astăzi este următoarea: din mo­ment ce este atât de greu să creşti un copil, oare câţi copii ar fi bine să aibă o familie, astfel încât să îm­pace porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi...“ (Facere 1, 28), cu greutăţile materiale?
Înainte de a încerca să dăm un răspuns, să consta­tăm un fapt evident: cele mai multe familii de creş­tini ortodocşi au doar doi copii. A fost nevoie de precizarea: creştini ortodocşi deoarece sectanţii, care se consideră totuşi creştini, înţeleg să nu se abată de la rostul familiei şi au mai mulţi copii. Ar trebui să ne fie ruşine de faptul că aceştia, deşi sunt lipsiţi de cu­noaş­terea Sfintei Tradiţii, sunt mai „tradiţionalişti“ decât ortodocşii în această privinţă.
Să observăm totuşi că până acum un veac familiile ortodoxe aveau un număr mare de copii. Şapte, zece sau chiar mai mulţi.
„Da, dar aveau cu ce să îi hrănească...“
Această afirmaţie este rostită ca un refren de către părinţii care încearcă să îşi justifice o scădere arătându-i cu degetul pe cei de un cuget cu ei.
Dar această afirmaţie este mincinoasă. Puţine au fost clipele în istorie în care creştinii ortodocşi au avut parte de linişte. La început, prigoane peste prigoane, mai apoi, războaie şi alte necazuri. Citind o carte de istorie, nu este greu să observăm că momentele de bu­nă­stare materială nu au constituit decât excepţii. Sau, mai bine zis, aproape întotdeauna a existat o clasă con­ducătoare, care a trăit bine, şi marea majoritate, care a dus-o greu.
Deci nu putem spune că aceasta este cauza pentru care creştinii de astăzi se feresc să aibă mai mulţi co­pii, nu sărăcia este cauza. Ci împuţinarea credin­ţei. Trebuie privite lucrurile în faţă. Oamenii de astăzi nu mai au credinţă, mulţi au rămas creştini numai cu nu­mele. Fără să generalizăm, putem observa un raport direct între credinţa părinţilor şi numărul de copii pe care îi au. Puţini copii, adică unul, doi, credinţă puţină.
De unde tragem linia, de unde începem să consi­de­răm că sunt mulţi, de la trei sau de la cinci? Iată o întrebare bună pentru teologii iezuiţi. Cine poate da răspuns unei asemenea întrebări? Nimeni. De fapt, se poate da tocmai răspunsul că nimeni nu poate stabili aceasta. Fiecare familie are caracteristici unice şi de aceea a stabili un număr fix drept bun, să zicem cinci copii, înseamnă a încerca să ştirbeşti taina familiei.
Dar dacă nu putem stabili un număr fix, totuşi pu­tem preciza care este criteriul după care recunoaştem familiile care merg pe drumul cel bun de celelalte. Şi vom spune că familiile în care soţii fac dragoste fără să se păzească ca nu cumva femeia să nu rămână însărcinată sunt, din acest punct de vedere, pe drumul firesc şi binecuvântat de Dumnezeu. Şi vom mai spune că cei care aduc diferite justificări pentru a face altfel merg pe un drum greşit.
Să lămurim puţin ce înseamnă din punct de vede­re creştin „a face dragoste“. Lămurire extrem de im­por­tantă pentru orice familie creştină. În familiile care trăiesc departe de Biserică soţii care fac dra­gos­te încearcă să îşi împărtăşească unul altuia dragostea pătimaşă, dragoste care stă sub semnul disperării că o dată cu moartea fizică va dispărea.
Într-o familie creştină soţii îşi dăruiesc unul altuia dragoste, o dragoste ce stă sub binecuvântarea lui Dum­nezeu. Soţii ştiu că dragostea lor nu trece o dată cu trecerea timpului, dragostea lor este veşnică. Chiar dacă atunci când vor învia, oamenii „vor fi ca îngerii din ceruri“ (Marcu 12, 25), aceasta înseamnă că oa­me­nii nu vor mai simţi atracţia pătimaşă faţă de persoanele de sex opus. Că trupurile înviate nu vor mai fi folosite la împreunarea firească dintre soţ şi soţie. Atunci dragostea se va manifesta într-un alt mod, mai înalt. Dar între soţi va rămâne o legătură foarte strânsă. Dragostea lor, pecetluită prin Taina Cununiei, va dăinui în vecii vecilor.
Tocmai pentru ca dragostea dintre soţi să fie o dragoste binecuvântată de Dumnezeu, rodul ei sunt pruncii. Pruncii sunt dovada vie că dragostea a rodit, că a fost întreagă.
Soţii care refuză ca dragostea lor să rodească, spu­­nând că nu sunt pregătiţi pentru aceasta, nu au înţeles ce înseamnă familia creştină. Să încercăm o definiţie, riscantă, ca multe alte definiţii: „Familia este mica biserică în care un bărbat şi o femeie îşi unesc vieţile pentru ca prin dragostea pe care şi-o poar­tă unul altuia să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii şi pentru ca dragostea lor să devină roditoare“. Nu degeaba în rugăciunile de la Cununie pre­o­tul se roagă ca Dumnezeu să îi învrednicească pe miri de urmaşi.
Ar fi bine ca cei care vor să se căsătorească, dar nu vor să aibă copii să îl roage pe preot să nu îi mai tor­tu­reze cu rugăciuni: „Să te înmulţeşti ca Re­becca...“! Cum ar fi ca cineva să aibă sinceritatea de a-l ru­ga pe preot: „Părinte, nu vă mai osteniţi, săriţi peste ru­găciunile cu facerea de copii, că noi avem alte gânduri...“?!
Părintele ar spune, aşa cum e firesc, că slujba nu poate fi scurtată. Dar problema este că nu numai sluj­ba, nici măcar familia însăşi nu ar fi normal să fie ciuntită. O familie în care soţii nu vor să aibă urmaşi, sau se mulţumesc cu unul sau doi copii, este o familie incompletă. Se renunţă tocmai la ceea ce este pro­priu unei familii pentru a sta sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
„Dar ce, e mai bine să facem mulţi copii, şi din cauza problemelor apărute să fie în familie o atmosferă de tensiune permanentă? Oare asta vrea Dumnezeu, să avem în casă o grădiniţă, chiar dacă pentru asta vom renunţa la linişte şi înţelegere?“
Nu, Dumnezeu nu vrea ca familia să fie un sălaş al neînţelegerii. Totuşi, întrebarea de mai sus sună cam aşa: „Oare nu ar fi mai bine ca până la vârsta că­sătoriei tinerii, şi în mod special băieţii, să înceapă via­ţa sexuală? Oare Dumnezeu vrea ca ei să ajungă la probleme psihice, cum au ajuns unii? Sau este în­gă­duitor şi ţine cont de maturizarea lor trupească?“ La o asemenea întrebare orice părinte creştin ar trebui să răspundă astfel: „Copiii noştri nu trebuie comparaţi cu cei care, neştiind să îşi păzească mintea, au ajuns la complicaţii psihice. Copiii noştri trebuie com­­paraţi cu cei care, ducând lupta cea bună împo­tri­va patimilor şi a poftelor, au primit cununa înfrâ­nă­rii, şi au ajuns în faţa altarului curaţi“.
Nu trebuie să ne comparăm cu cei aflaţi în situaţii anormale, ci trebuie să ne comparăm cu cei care merg pe calea mântuirii.
În concluzie, la întrebarea: „Vrea Dumnezeu ca familia să fie o grădiniţă în care să domnească tensiunea?“, răspunsul este simplu: „Nu, Dumnezeu vrea ca familia să fie locul în care, indiferent cât de mulţi copii ar veni pe lume, să domnească liniştea şi dragostea“.
Ce vom spune deci? Că familiile în care sunt mulţi copii sunt mai sporite duhovniceşte decât cele cu puţini copii?
Nu putem generaliza, aşa cum am mai spus, sunt şi familii în care, deşi sunt mulţi copii, părinţii nu ştiu să creeze o atmosferă de linişte. Totuşi, câtă vre­me ei au respectat poruncile lui Dumnezeu şi nu s-au ferit să facă mai mulţi copii, deşi erau conştienţi de greutăţile pe care le vor întâmpina, ei sunt mai cre­din­cioşi decât părinţii care, crescând în linişte un co­pil sau doi, nu vor să mai aibă alţii. Aceştia din urmă îşi pun nădejdea mai mult în propriile puteri decât în Dumnezeu.
Asta nu vor oamenii să înţeleagă, că Dumnezeu este Cel care ne poartă de grijă, nouă şi copiilor noş­tri. Că fiecărui copil care vine pe lume, Dumnezeu îi trimite toate cele de trebuinţă.
Să vorbim puţin despre acest aspect. Vedem că unii părinţi se întristează văzând cum uneori nu au nici măcar bani pentru medicamentele copiilor, sau pen­tru haine, sau mâncare. Situaţia este grea, într-ade­văr. Dar niciodată Dumnezeu nu trimite mai puţini bani decât este nevoie. Întotdeauna trimite toate cele de trebu­in­ţă. Despre aceasta dau mărturie tocmai familiile care, foarte sărace fiind, ştiu să Îi mulţumească lui Dumne­zeu că le dă putere să depăşească orice necaz.
Oare Dumnezeu este sărac, oare nu avea prin cine să trimită bani pentru medicamente? Ba da. El a în­gă­duit însă ca robii Săi să treacă prin această grea încercare tocmai pentru a-şi arăta credinţa, şi pentru a fi vrednici de cunună.
„Dumnezeu niciodată nu ne-a lăsat“, spun astfel de părinţi, deşi sărăcia îi apasă. Muncesc până cad din picioare, dar nu se lasă. Încearcă să facă totul pen­­tru a fi bine. Şi pentru credinţa lor, copiii le cresc ca nişte îngeraşi. Chiar dacă nu au haine frumoase ca ale celorlalţi, chiar dacă nu au atât de multe cărţi, ba chiar dacă se simt uneori arătaţi cu degetul, şi ochi­şo­rii lor se umplu de lacrimi, aceşti îngeraşi cresc apă­raţi de mâna dumnezeiască. Ei nu au habar de distracţiile celorlalţi, care cheltuiesc bani cu uşu­rin­ţă. Dar nici aceştia nu au habar de mângâierile cu care Dumnezeu îi odihneşte pe copiii care duc viaţa mai sărăcăcioasă, dar mult mai curată.
Când un părinte spune că Dumnezeu nu îi trimite tot ceea ce este de trebuinţă pentru creşterea copiilor, nu ţine cont de trei lucruri: că de multe ori lucruri care par absolut necesare nu sunt deloc aşa, că în une­le cazuri Dumnezeu îngăduie să fie încercată cre­din­ţa părinţilor, şi că alteori lipsurile sunt răsplata unor păcate mai mari sau mai mici.
Când părinţii consideră necesare lucruri care nu sunt astfel, ori o fac dintr-o greşeală greu de observat, ori, de cele mai multe ori, pentru că vor ca odras­­le­le lor să se bucure de cât mai multe bunătăţi. Aici nu mai este vorba de grija de a asigura cele ne­cesare, ci de dorinţa lacomă ca odrasla să fie cât mai în­velită în bunătăţi. Nu rareori se confundă nevoia reală cu o nevoie artificială.
Copilului îi trebuie de exemplu o căciuliţă de iar­nă. „Of, de ce nu are Dumnezeu grijă de băiatul meu, că nu am bani pentru căciuliţă de blană“, se plânge mama, fără să vadă că băiatului i-ar fi fost cald şi cu o căciuliţă de lână, mult mai ieftină. Şi pentru care Dumnezeu a trimis de fapt bani. „Nu, vreau ca fiul meu să fie îmbrăcat cât mai elegant, să se vadă că nu e orice copil...“, se plânge mama.
Dumnezeu aude destul de des astfel de obiecţii. Nu puţini sunt părinţii cârtitori. Aceştia ar trebui să înţeleagă că din cuvintele Mântuitorului au lipsit lau­de­le la adresa răsfăţului, a capriciilor şi a lipsei de mă­sură. Ar trebui să înţeleagă că dacă nu ştiu să se fo­losească cu chibzuinţă de cele trimise de Dumne­zeu, s-ar putea să fie lipsiţi de ele.
Pe cât este de firesc ca un părinte să îşi dorească pentru fiii săi să fie apăraţi de frig, pe atât de ne­fi­resc este ca el să îi şi indice lui Dumnezeu care este magazinul de la care să fie cumpărate astfel de hai­ne. Dumnezeu nu numai că nu ascultă cererile ne­cum­pătate ale părinţilor, ci, din dragoste, le stă îm­po­­tri­vă. Iar atunci când părinţii observă cum, ca prin miracol, întotdeauna se găsesc bani pentru a-şi răsfăţa odraslele, ar fi bine să îşi dea seama că nu e vor­ba de un ajutor de la Dumnezeu, ci de o sponsorizare de la cel care e foarte darnic atunci când împinge su­fletele pe panta pierzaniei.
Cât despre părinţii care ştiu să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru mila pe care o revarsă asupra lor, care ştiu să se bucure de cele mai modeste daruri pe care le pot face copiilor, ei au inimile pline de bucu­rie sfântă. Şi chiar dacă uneori par copleşiţi de întris­ta­re sau chiar de deznădejde, Însuşi Domnul le aco­pe­ră inimile cu pacea Sa.
Ne-am referit la familiile mai sărace. Cât despre părinţii cu o stare materială bună, care nu vor şi alţi copii alături de primul, lucrurile sunt clare. Chiar dacă merg la biserică, chiar dacă pos­tesc, ei nu merg pe calea mântuirii. Ei calcă în pi­cioare rostul familiei. Schimbă credinţa după cum le place şi se păcă­lesc singuri. Ei nu se pot împărtăşi cu Preacuratele Taine ale lui Hristos.
Chiar dacă în zilele noastre unii preoţi mai tineri dau dezlegare la împărtăşanie în astfel de cazuri, o ast­fel de împărtăşanie este spre osândă. Nici un preot nu poate împărtăşi un păcătos care nu vrea să con­şti­en­tizeze şi să pă­ră­sească păcatul. Aşa cum nu poate împărtăşi un beţiv care nu vrea să divorţeze de sticlă, tot aşa nu poa­te împărtăşi un părinte care se fereşte să facă copii.
Numai în cazul în care beţivul duce o luptă grea îm­potriva patimii care îl apasă, şi de fiecare dată când cade se ridică, părintele duhovnicesc ar putea să se gândeas­că dacă nu cumva ar fi bine să îl îm­păr­tă­şească. Şi, în cazuri foarte foarte rare, îl împăr­tă­şeş­te. Şi din fap­tul că omul renunţă la patimă se vede că împăr­tă­şania nu i-a fost spre osândă.
Tot aşa preotul, în cazuri foarte rare, îi poate îm­păr­tăşi pe părinţii care au înţeles că este mare păcat să se ferească să aibă copii. Acceptarea acestui lucru nu este deloc simplă. Pentru că schimbă foarte profund viaţa unui cuplu. De aceea în unele cazuri, nu după multă vreme, părinţii revin la starea anterioară. Se vede de aici că obişnuinţa contracepţiei s-a înti­pă­rit în sufletele lor ca o patimă. Şi de fapt, chiar dacă nu intră în lista clasică a patimilor, este o ramificaţie deloc neglijabilă a patimii desfrâului. Nu e vorba de desfrâul obişnuit, dar tot o formă de desfrâu este.
De ce? Tocmai pentru că unirea trupească dintre soţi este lipsită de rodire. Moment în care această unire îşi pierde curăţia, devine întinată, pătimaşă. De ce mai fac dragoste soţii dacă nu vor să mai aibă co­pii? Ori pentru plăcere trupească, ori pentru a-şi ară­ta o formă de iubire care alungă binecuvântarea lui Dumnezeu.
Să amintim aici o formă de înşelare: soţii aud sau citesc despre familie ca şi chip al Sfintei Treimi. Fa­mi­lia, mica biserică, oglindeşte comuniunea dintre per­soanele dumnezeieşti. „Dacă avem un copil în­seam­nă că este de ajuns. Suntem o mică biserică. Mergem pe drumul cel drept.“
Nu este deloc aşa. Familia cu un copil este chip al Sfintei Treimi numai atunci când, deşi părinţii şi-au do­rit şi alţi copii, Dumnezeu nu le-a ascultat rugă­ciu­nea. Când părinţii s-au ferit să mai aibă copii, s-au ferit şi de a avea familia ca mică biserică. A­tunci au ales de bunăvoie un alt mod de viaţă decât cel pe care îl cere de la ei Dumnezeu.
Chiar dacă în zilele noastre au apărut anumiţi teo­logi care încearcă să justifice faptul că păzirea de a nu mai face copii nu este un păcat, astfel de cugetători nu vor să ţină seama de experienţa Bisericii Orto­doxe. Chiar dacă ei înşişi fac acest păcat, aceasta nu înseamnă că trebuie să îi găsească justificări. Păcatul tot păcat rămâne, oricum am încerca să îl muşamali­zăm. Şi atunci când, în loc să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne dăruiască îndreptare, noi încercăm să Îl păcălim prin justificarea păcatului, nu numai că nu vom primi iertare, ci păcatul nostru mult mai mare va fi.
Nu trebuie să încercăm să modificăm învăţătura creştină după pofta inimii noastre, ci trebuie să modificăm viaţa noastră astfel încât să fie în armonie cu învăţătura creştină. Aşa ne-a poruncit Dumnezeu. Nu ne-a spus că putem modifica poruncile Sale astfel încât să nu ne fie greu să le ţinem. Ci ne-a spus că oricine încearcă să îşi câştige sufletul îl va pierde. Adică cine găseşte de cuviinţă să modifice predaniile Bisericii, şi să găsească noi căi de mântuire, se va pierde.
S-ar putea spune să aceasta nu este o dogmă, şi deci se poate trece cu vederea. Dar cei care fac astfel de afirmaţii uită că de fapt nici una dintre poruncile Bi­sericii nu este dogmă. Cei care păstrează cu rigu­rozitate dogmele, adică dreapta-credinţă, dar calcă în picioare poruncile, adică dreapta-trăire, merg cu si­guranţă pe calea pierzaniei. Dogmele nu mântuiesc pe nimeni. Numai cei care, păstrând cu sfinţenie dog­mele, duc o viaţă creştinească, numai aceia se vor mântui.
Să vorbim acum despre soţii care nu pot să facă copii. Chiar dacă s-au rugat ani de zile, Dumnezeu nu i-a ajutat să aibă copii. Poate fi considerată o astfel de familie mică biserică? Sau nu?
Vedem în istoria Bisericii că, atunci când Dumne­zeu nu i-a binecuvântat cu copii, creştinii nu au con­si­derat aceasta un blestem. Ci au încercat să dea roa­dă duhovnicească în alt fel: ori hrănind săracii, ori îngrijind bolnavii, ori trăind o viaţă de aspră nevo­in­ţă. Unii se duceau la mănăstire. Alţii, nesimţind che­mare pentru aceasta, trăiau ca fraţii. Înţelegând că nu pot avea copii, au renunţat la dragostea trupească, firească între soţ şi soţie.
O astfel de hotărâre poate părea nebunească soţi­lor de astăzi, care consideră că centrul vieţii de familie sunt plăcerile de care au parte în patul conjugal. Pentru aceşti soţi nu numai nevoinţa înfrânării de la dragostea trupească pare nebunie, ci şi orice altă for­mă de înfrânare. Postul, de exemplu, este considerat potrivnic sănătăţii, şi de aceea nu este ţinut.
Revenind la soţii care nu pot avea copii, deşi ni­meni nu le poate impune să ţină o înfrânare care este peste măsura lor, totuşi e bine ca ei să încerce să în­toar­că neputinţa lor în binecuvântare. Cel mai uşor pot face acest lucru înfiind copii orfani.
Trebuie spus că nici această înfiere nu trebuie fă­cu­tă la întâmplare. Părinţii trebuie să se roage mult îna­in­te de a face acest pas. Şi să se sfătuiască cu părintele lor duhovnic. Înfierea unui copil este o fap­tă bu­nă, dar care trebuie făcută cu multă grijă. Pentru că este foar­te de­li­cat modul în care un copil, care din punct de vedere trupesc nu are nimic în comun cu cei care îl înfiază, învaţă să primească şi să le dăru­ias­că aces­tora dragoste.
Biserica a rânduit ca la o înfiere preotul să citeas­că o rugăciune specială. Momentul este de mare im­por­tanţă pentru Biserică. Un copil „al nimănui“ devi­ne un copil al unor părinţi creştini. Are loc un eve­niment absolut deosebit.
Femeia nu a născut trupeşte, dar a născut sufle­teş­te. Adică a fost mamă pentru copiii pe care i-a primit în grijă. Şi de multe ori astfel de mame jertfelnice au parte de mai multă dragoste de la copiii lor decât mamele naturale.
Să mai amintim că dacă o femeie nu mai poate ră­mâne însărcinată, în urma prea multelor avorturi pe care le-a făcut mai înainte, atunci neputinţa ei este o pedeapsă de la Dumnezeu. După ce a ucis atâţia prunci, înainte de a îi naşte, ajunge să simtă lipsa dra­­­gostei celor pe care i-a lipsit de viaţă. Nu a fost numai vina ei, a fost şi vina bărbatului care a îndemnat-o să lepede pruncii. Dar, tot aşa, nici pedeapsa nu este numai a ei. Soţul suferă, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, durerea că nu are urmaşi.
Pentru că am amintit puţin despre acest păcat în­gro­zitor care este pruncuciderea, ar fi bine să amin­tim şi despre situaţiile în care femeia este obligată de bărbat să avorteze. Să zicem că este vorba de o ma­mă care are doi copii, şi pe care soţul o ameninţă că dacă nu renunţă la sarcină va renunţa el la familie.
Pe cât este de clar că un astfel de subiect nu este prea plăcut urechilor, pe atât de clar este şi faptul că, din moment ce nu puţin femei sunt puse într-o astfel de situaţie, subiectul trebuie lămurit.
Când o mamă are de ales între viaţa pruncului pe care îl poartă şi liniştea familiei, are de ales între Hris­tos şi diavol. Mai bine să îşi crească copiii singură decât să fie criminală. Dacă se gândeşte că mai bine omoară pruncul din pântece pentru a avea mai multă grijă de ceilalţi copii, şi pentru a nu-i lăsa fără tată, greşeşte mult. Nu va avea parte de liniştea do­ri­tă. Sângele pruncului va striga. Osânda dumne­ze­ias­că va veni peste familie. Poate nu imediat, poate abia peste ani de zile, dar fărădelegea va fi pedepsită.
Şi dacă mama păstrează sarcina, iar soţul o pără­seş­te, vina nu este a mamei, ci numai a tatălui. Ma­ma s-a temut mai mult de Dumnezeu decât de oa­meni, şi şi-a purtat crucea cu demnitate. Chiar dacă îşi va creşte copiii în mari greutăţi şi lipsuri, totuşi când vor creşte mai mari aceştia îi vor înţelege mar­ti­riul. Pentru că martiriu este să faci voia lui Dumne­zeu în situaţii atât de grele.
O altfel de situaţie delicată este atunci când soţul este cel care nu vrea ca soţia lui să rămână însărcinată, şi pentru ca nu cumva să fie păcălit de soţie are el grijă să nu se ajungă la sarcină. O mică paranteză: cât de nepotrivit este cuvântul „grijă“ când ne refe­rim la lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Ar trebui găsit un alt cuvânt.
Ce are de făcut soţia în astfel de situaţii? Are de ales între a face voia soţului şi a nu păcătui. Ce este mai bine? Cel mai bine este să ceară sfat du­hov­ni­cu­lui. Şi duhovnicul o va pregăti să ducă o lup­tă de ani de zile cu soţul ei. Adică să îi facă pe plac, ca să nu se ajungă la despărţire, situaţie mult mai gra­vă, dar să nu accepte în inima ei compromisul ca pe ceva firesc.
Să nu se mulţumească a-şi bucura soţul întristându-L pe Dumnezeu. Ci, cu multă răbdare, să îl lămu­reas­că ce mare este greşeala pe care o fac. Şi dacă în inima soţului există puţină dragoste, după ani sau luni de zile va renunţa să îşi mai supere soţia. Va înţelege cât de mult ar bucura-o faptul că lucrurile intră pe un făgaş normal.
Cu o precizare: singura situaţie în care duhovni­cul ar putea fi înţelegător, pentru evitarea divorţului, este atunci când nu se ajunge sub nici o formă la avort. Toţi medicii creştini afirmă că o parte dintre me­todele de prevenire a sarcinii, metode care au par­te de o reclamă foarte bogată, nu evită sarcina, ci o ucid imediat după ce apare. Deci, neintrând în cu­noş­tinţele preotului un asemenea subiect, nu e fi­resc să i se ceară îngăduinţa pentru săvârşirea unor cri­me mai puţin evidente.
Să revenim puţin la starea firească, în care părinţii au câţi copii le dă Dumnezeu.
Dacă ne gândim că soţii creştini ţin în cursul anului patru posturi mai lungi şi în fiecare săptămână pos­­turi mai scurte, dacă ne gândim deci la soţii care păs­trează înfrânarea recomandată de Biserică, vom în­ţelege că automat se reduce numărul zilelor în care pot face copii. Deci nimeni nu trebuie să se sperie gândindu-se că va trece de la un bebeluş la altul. Dum­nezeu rânduieşte când vin copiii. Şi chiar dacă ar veni câte unul în fiecare an, deşi astfel de situaţii sunt foarte rare, tot de la Dumnezeu ar veni.
Ne vom referi acum la încă un singur aspect al pro­blemei pe care o avem în faţă. Şi vom spune că, atunci când într-o familie sunt copii mulţi, e mare şi dragostea lor.
Când părinţii au un singur copil, chiar dacă îi satis­fac toate poftele, nu îi vor putea da bucuria de a şti să îşi deschidă sufletul. Egoismul se va întinde ca o plagă în sufletul lui. Şi cu cât vor încerca mai mult părinţii să îi umple golul pe care îl aduce egoismul, cu cât vor încerca să gonească singurătatea prin ne­nu­mărate surprize şi cadouri, cu atât copilul va fi mai închis în el.
Un copil singur la părinţi va cunoaşte foarte greu ce înseamnă dăruirea creştină, ce înseamnă dragos­tea de aproapele. Va fi nevoie de o luptă duhov­ni­ceas­că foarte lungă şi foarte grea pentru ca din inima lui să fie alungate toate rănile lăsate de iubirea de sine.
Atunci când sunt numai doi copii, multă vreme în­tre ei va fi o tensiune provocată de temerea că fie­care va trebui să împartă cu celălalt ceea ce are. Deşi situaţia este mai bună decât în cazul amintit mai îna­inte, deoarece acum copilul înţelege că şi fratelui i se cuvine atenţie, totuşi are loc o anumită luptă pentru întâietate în faţa părinţilor.
Atunci când într-o familie sunt mai mulţi copii, chiar dacă în familia respectivă sunt multe greutăţi materiale, sunt şi multe bucurii. Nu e nevoie de justificări pentru aceasta. Aşa a lăsat Dumnezeu. Numai ca părinţii să îşi crească pruncii pe calea dreptei cre­dinţe. Căci dacă s-ar mulţumi să îi facă, spunând că prin aceasta şi-au făcut datoria de părinţi, nu sunt cu mult mai buni decât cei care nu vor să aibă copii.
Dar câte familii de acest gen cunoaştem? Puţine, foarte puţine. Ştiu chiar că sunt unii care cred că astfel de familii nici nu există. Că sunt doar un model imposibil de pus în practică.
V-aş întreba însă dacă numărul monahilor care duc viaţă de sfinţenie este mare. Dacă numărul creş­ti­nilor despre care considerăm că duc viaţă sfântă este mare.
În cazul în care ne dăm seama că trăim nişte vremuri de mari ispite, vremuri despre care au profeţit pă­rinţii din vechime că vor fi vremuri de moleşeală şi de trândăvie duhovnicească, vom înţelege că pu­ţini sunt cei care, în lume sau în mănăstire, merg pe ca­lea sfinţeniei.
Vom spune imediat că familiile model sunt rare, foarte rare. Numărul lor este la fel de mare cu cel al mo­nahilor care duc viaţă sporită.
Şi totuşi, câtă vreme Dumnezeu va ţine lumea, ea nu va fi lipsită de sfinţi. Sfârşitul sfinţeniei înseamnă sfârşitul lumii.
Dar, vor spune unii, ne este greu să avem ca mo­del o familie sfântă. Mai bine să găsim un model mai apropiat de măsura noastră.
O astfel de poziţie este specifică celor care nu vor să înţeleagă că nu există o altă cale de urmat pentru dobândirea mântuirii decât sfinţenia.
Dacă oamenii s-ar fi putut mântui fără să meargă pe calea cea îngustă a sfinţeniei, atunci Hristos nu ar mai fi mers pe această cale. Hristos nu ar mai fi mu­rit pe cruce.
Să luăm aminte! Nu avem voie să părăsim calea mântuirii pe care ne-o arată Biserica, pentru a merge pe calea pe care o arată cine ştie ce filosof mincinos al zilelor noastre.
Dacă ne-am fi putut mântui fără cruce, atunci Dom­nul ne-ar fi învăţat El însuşi această cale. Şi poa­te că, din dragoste pentru noi, ar fi mers chiar El pe ea, ca să nu ne fie teamă că ajungem în prăpastie.
Dar fără cruce nu există Înviere! Sunt cuvinte pe care le ştim, dar pe care ne este foarte greu să le ţinem.
Şi dacă vrem să ajungem la Înviere, să ne bucu­răm de lumina Învierii, atunci să avem curajul de a duce lupta cea bună.
Cei care suntem în lume, să trăim ca şi cum nu am fi ai lumii. Gândul nostru să fie la Hristos.
Să ne creştem copiii cu credinţă şi înţelepciune, să îi creştem cu dragoste şi cu răbdare, astfel încât la Judecata ce ne aşteaptă pe toţi să primim netrecătoarea cunună a mântuirii! Amin.

Despre neînţelegerile dintre părinţi si copii

Cuvânt despre pacea lui Hristos
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, să ne aducem aminte cuvântul Evangheliei care spune: „N-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui“ (Matei 10, 35).
Cuvinte grele, cuvinte dure. Fiul Omului care a ve­­­nit să-l mântuiască pe cel pierdut rosteşte cu­vinte care par a nu avea nimic în comun cu învăţătura de a iubi nu numai aproapele, ci şi pe vrăjmaş.
Cei lipsiţi de credinţă au găsit între paginile Sfin­tei Scripturi mai multe versete care i-au ajutat să îşi justifice necredinţa. Versetul de mai sus este unul din­tre acestea.
Nici un întemeietor de religie nu a susţinut idei atât de ciudate. Cum să desparţi o familie? În nume­le cărei credinţe se poate separa un părinte de fiii săi?
Iată subiectul principal al cuvântului de astăzi. Vom încerca să arătăm nu numai că vorbele Mântui­to­rului sunt pline de dragoste, ci chiar că sunt dovada supremă a dragostei pe care a arătat-o faţă de pă­rinţi şi de copii. Că dacă din cuvântările Sale ar fi lipsit aceas­tă idee, ar fi fost mult mai greu pentru creş­tinii care trăiesc în lume să meargă pe calea mântuirii.
Mai întâi să vedem în ce context au fost spuse cu­vintele despre despărţirea tatălui de fiul său. Contex­tul este lămuritor. Hristos le vorbea Sfinţilor Apos­toli, trimiţându-i să propovăduiască dreapta credinţă.
Hristos a spus că a adus nu pacea, ci sabia. Să ob­ser­văm înainte de orice care au fost roadele sabiei pe care a adus-o Hristos: omul a învăţat să meargă pe ca­lea mântuirii, respectarea poruncilor dumneze­ieşti a încetat să mai fie doar formală, omul a do­bândit dragoste faţă de semenii săi.
În toată istoria Bisericii nu găsim nici măcar un sin­gur exemplu de om care să îşi fi dispreţuit casni­cii pentru a împlini vreo poruncă dumnezeiască. Iar dacă totuşi au existat astfel de oameni, au fost oa­meni cu mintea vătămată.
Şi atunci la ce anume se referea Hristos când a spus că va despărţi pe tată de fiul său?
Se referea la faptul că, din lucrarea vrăjmaşului, vor fi familii ai căror membri, fie ei părinţi sau copii, se vor îndepărta de poruncile Evangheliei.
Vedem astăzi din ce în ce mai multe astfel de fa­mi­lii. Ca să nu spunem că decăderea este atât de ma­re, încât există familii în care nu sunt tensiuni toc­mai pentru că nimeni nu mai vrea să ducă lup­ta cea bună. Familii care merg cu pas hotărât pe calea pierzaniei. În ele nu mai este nici un suflet care să îşi pună pro­ble­ma mântuirii sufletului. Numai pa­timi, numai iu­bi­­re de sine, numai egoism. Dar acolo nu există neînţelegeri. Domneşte o li­niş­te superficială, a cărei sursă este tocmai hotărârea de a duce o viaţă de necredinţă. Părinţii îşi cresc copiii fără să le arate cerul. Sunt ca nişte păsări de curte care se feresc să se uite în jur. Şi unul dintre lucrurile cu care se mândresc este tocmai armonia care îi înconjoară. Au ne­voie să se mândrească deoarece viaţa lor, fiind lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu, este o viaţă stear­pă. Este o viaţă tristă. Iar patimile îi îm­pie­dică să vadă lumina care le-ar putea schimba ini­mile. Şi stau în întuneric.
Ne-am putea întreba de ce diavolul, tatăl dezbi­nă­rii, nu îşi bagă coada în astfel de familii. Răspunsul e simplu: diavolul intervine atunci când oamenii vor să meargă pe calea mântuirii. Când ei merg de bună­voie pe calea pierzaniei, diavolul nu se implică. Stă şi îi admiră cum îşi fac rău singuri.
Care este problema principală a unei astfel de fa­milii? Pacea care domneşte în ea nu este o pace care să ducă la mântuire. Ce lipseşte dintr-o astfel de fa­mi­lie? Lipseşte alarma, lipseşte vocea proorocească a celui ce spune: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Îm­pă­ră­ţia cerurilor“ (Matei 3,2). Adică lipseşte tocmai sa­bia lui Hristos.
Căci Hristos a venit să nimicească pacea acestei lumi, pace care închidea inima omului, pacea fariseică, pacea celor iubitori de sine.
El a venit să ne înveţe să cunoaştem pacea cea adevărată, pace care nu se va lua de la cei credincioşi în vecii vecilor. „Pace vouă!“ (Luca 24, 36), acestea au fost primele cuvinte pe care le-a spus Hristos că­tre Apostoli după Înviere. Să căutăm această pace, şi găsind-o, vom afla poarta Împărăţiei cerurilor.
După ce am înţeles diferenţa dintre pacea acestei lumi şi pacea pe care a adus-o Hristos să revenim la ideea de la începutul acestui cuvânt. Domnul păcii des­parte pe fiu de tatăl său. Aceasta se întâmplă nu­mai atunci când unul dintre cei doi se îndepărtează de drumul cel bun. Dacă nu i-ar despărţi, ar însemna că pune deasupra celor duhovniceşti pacea lumii acesteia.
Să vedem acum în ce constă această despărţire. Este nevoie de foarte multă înţelepciune pentru a nu confunda despărţirea cerută de Hristos cu despărţirea pe care o vrea diavolul.
În cuvântul de astăzi ne vom referi la cazurile în care copiii sunt cei care s-au îndepărtat de Hristos. După prigoana comunistă, când unii copii s-au apro­piat de credinţă, deşi părinţii lor erau necredincioşi, întâlnim cazuri în care tinerii sunt cei care trebuie să stea departe de influenţele negative pe care le pri­mesc de la părinţi. Părinţi care îi îndeamnă să se dis­tre­ze, să îşi risipească tinereţea în plăceri trupeşti. To­­tuşi, pentru a nu lungi cuvântul, nu ne vom referi acum la această situaţie tristă.
Aşa cum am mai spus, vom vorbi numai despre cazurile în care părinţii văd cum copiii lor o iau pe dru­muri greşite. Despărţirea pe care o cere Hristos este despărţirea de toate uscăturile care îşi fac loc în sufletul copiilor, de toate patimile şi obiceiurile păcătoase.
În cuvintele Mântuitorului nu a fost nimic inutil, nu a fost nimic fără rost. Dacă ar fi fost de la sine înţeles că părinţii vor şti să se rupă de copiii lor, în sensul cerut de Evanghelie, poate că nu ni s-ar mai fi atras atenţia asupra acestui lucru.
Să încercăm să găsim câteva exemple din care să vedem cum părinţii calcă acest cuvânt al Mântuitorului.
Un copil se joacă pe calculator de la o vârstă foar­te fragedă. Tatăl lui e foarte mândru de performan­ţe­le „intelectuale“ ale odraslei. Nici nu se gândeşte că fiul său îşi vatămă mintea, ci, dimpotrivă, se joacă chiar şi el cu fiul său. Crede că aşa îi arată dragoste. Şi în fiecare zi, una sau mai multe ore, copilul se joacă pe calculator sub privirile blânde ale tatălui. Se ştie că jocurile pe calculator au un impact negativ asupra psihicului uman. Dar aceasta nu îl interesează pe tată. El vrea să-i satisfacă toate dorinţele copilului. Şi, cum jocul pe calculator este cea mai mare bu­cu­rie a micuţului, tatăl nu i-o poate refuza.
Alt copil îşi doreşte tot timpul prăjituri. Pentru a nu-l întrista, pentru a-i arăta dragostea lor, părinţii îi satisfac această plăcere. Copilul mănâncă în fiecare zi câteva prăjituri. Când nu i se face pe plac, face scan­dal. De la un moment dat nici nu se mai pune pro­blema de a-i face o bucurie copilului, totul a devenit obiş­nuit: prăjiturile i se cumpără pentru a nu se ajun­ge la ţipete.
Alt copil îşi doreşte noi şi noi jucării. Ce e rău în asta? Cum vede o jucărie într-o vitrină, începe să plângă după ea. Şi nu se opreşte decât atunci când ţine în mână jucăria dorită. Părinţii fac uneori mari sacrificii pentru a o cumpăra, renunţă chiar la mâncare numai pentru a avea bani să îi facă copilului încă o surpriză. Nu e asta dragoste, să renunţi la tine pentru copil?
Să dăm acum două exemple de copii mai mari, de tineri care tocmai au intrat la facultate.
Primul e foarte încântat de cunoştinţele sale şi de forţa sa intelectuală. Şi consideră că e momentul să îşi aleagă un traseu spiritual. Încearcă să citească cât mai mult despre marile religii, despre misterele care ne înconjoară. Este fascinat de ele. Pentru a nu-i ştir­bi libertatea, părinţii nu se implică în viaţa spirituală a copilului. „Doar e mare, să se înveţe să discearnă binele de rău.“ Ba mai mult, încetul cu încetul chiar şi părinţii devin interesaţi de rătăcirile de care este preocupat tânărul. Să zicem că e vorba de feno­me­ne­le paranormale. Părinţii află o sumedenie de lucruri interesan­te. Nu e nevoie să le creadă. Sunt lucruri care au avut loc pur şi simplu. Şi explicaţiile date sunt atât de clare, încât părinţilor le este teamă că ar deveni ridicoli dacă nu ar ţine seama de astfel de manifestări. Şi, încet-încet, părinţii înşişi se îndepărtează de învă­ţă­tura Bisericii pentru a primi învă­ţă­turile cu care s-a hrănit mai întâi tânărul. „Şi dacă totuşi adevărul era în Biserică?“, iată o întrebare pe care de obicei nu şi-o pun. Pur şi simplu pentru că nu sunt con­şti­enţi de faptul că au părăsit Biserica. Părăsind învă­ţă­turile ortodoxe au ieşit din Biserică. Chiar dacă nu a avut loc o lepădare formală, totuşi ei s-au îndepărtat de Trupul lui Hristos. Cu acest preţ au plătit dorinţa de a nu fi vrut să îşi supere copiii.
Mai facem referire la un singur caz; puţin mai delicat, dar care nu poate fi trecut cu vederea de către părinţii care sunt sinceri cu ei înşişi.
Cazul acesta este mai rar nu deoarece tinerii ar că­dea foarte rar într-o astfel de greşeală, ci numai de­oarece părinţii află foarte rar despre ea. Ne referim la păcatul masturbării, păcat în care, statistic vor­bind, cad foarte mulţi tineri. Poate numai socio­logii, me­di­cii şi duhovnicii ştiu cât de des cad tinerii în acest păcat.
Pe cât de mare este procentul tinerilor care săvâr­şesc acest păcat cu efecte negative nu numai asupra sufletului, ci şi asupra trupului, pe atât de mic este nu­­­mă­rul părinţilor care află despre aceasta. E de la sine înţeles că nici un tânăr nu se poate lăuda cu acest obicei în faţa părinţilor.
Astăzi au apărut materiale mincinoase despre avan­­tajele medicale ale masturbării la tineri, unde se pre­zintă cu argumente false ideea că acest lucru îm­bu­nătăţeşte viaţa psihică prin reducerea stresului. Su­­biectul este lămurit în cele mai diferite reviste. Şi cu cât mai mare este propaganda făcută acestui pă­cat, cu atât mai rare sunt ecourile celor care sunt de opinie diferită. Cu atât mai rar se aud vocile celor care, doctori sau preoţi fiind, ar trebui să nu lase min­ciuna să se întindă.
Ne referim deci la cazul în care, aflând de la fiul său că se masturbează, părintele acceptă şi justificarea: „Ce să fac, decât să cad în curvie...“ „Da, zic părinţii, mai bine să îşi facă numai lui rău, decât să facă şi altora...“ Problema este că o astfel de poziţie vatămă copi­lul. Dacă i se pare că are de ales între două păcate, atunci este respinsă posibilitatea de a nu păcătui.
Să vedem unde greşesc astfel de părinţi în cazul despre care vorbim. Dacă în loc să înţeleagă că situ­a­ţia este gravă, ei se mulţumesc să găsească justifi­cări pentru păcatele copiilor, se vor obişnui cu aceas­tă atitudine. Şi cu cât păcatele tinerilor vor fi mai mari, cu atât şi orbirea părinţilor va fi mai mare. Ei vor încerca să îşi compare copiii cu alţi copii mai păcătoşi decât ai lor. Viciile propriilor copii sunt trecute cu vederea şi din cauza mândriei. Cum să ai tăria să recunoşti că fiul tău greşeşte? Ar însemna să accepţi că nu ai ştiut să te ocupi de el aşa cum trebuie.
Să încercăm să analizăm, chiar şi în treacăt, felul în care ar fi trebuit să se poarte părinţii în toate aceste situaţii.
Atunci când copilul se juca pe calculator, ei ar fi trebuit să înţeleagă că acest lucru nu îi face deloc bine. În loc să îl încurajeze să ajungă la cine ştie ce recorduri de îndemâ­na­re, ar fi trebuit să îi atragă atenţia spre alte moduri de petrecere a timpului liber.
Părinţii care dau banii pe prea multe jucării sau prea multe prăjituri îşi învaţă copiii să fie iubitori de sine şi egoişti. Copilul care se lăcomeşte la prăjituri va fi peste ani de zile un om care va dispreţui postul. Co­pilul care e obişnuit să i se cumpere tot ceea ce vrea va cere peste ani de zile bani pentru distracţii pătimaşe. Iar dacă nu îi va primi, va căuta să îi fure. Fiind învăţat să i se satisfacă orice plăcere, nu va accepta ideea că e ceva ce nu e cazul să aibă. Se vede numai pe sine, şi de aceea nu vrea să ţină cont de nimeni altcineva.
Părinţii unor astfel de copii ar trebui să ştie când e cazul să le facă pe plac copiilor, şi când ar trebui să nu le asculte cererile. Chiar dacă se ajunge la ţipete şi la alte manifestări de acest gen, părinţii nu trebuie să se lase impresionaţi. Ba mai mult chiar, părinţii trebuie să îi dezveţe pe copii să reacţioneze astfel. Vom vorbi imediat şi de­spre mijlocul prin care pot fi potoliţi.
Dar mai întâi să ne referim la ultimele două ca­zuri. Nu numai că nu ar fi trebuit ca părinţii să se lase in­flu­enţaţi de rătăcirile fiilor lor, ci ar fi trebuit să cultive în inimile acestora dragostea faţă de în­vă­ţă­turile Bisericii. Şi atunci când ar fi văzut că fiii lor se îndepărtează de Biserică, ar fi trebuit să încerce să îi aducă pe drumul cel bun. Iar în cazul în care nu ar fi avut argumente pentru a sta împotriva ideilor ră­tă­cite de care s-au molipsit copiii lor, ar fi trebuit să se sfătuiască cu un preot care cunoaşte bine rătăcirile din zilele noastre. Pentru că aceste rătăciri sunt atât de diversificate, încât un creştin fără pregătire teologică nu va putea să le stea împotrivă.
În privinţa căderii în păcatul masturbării, părintele care află de căderea fiului său va trebui să înţeleagă cât de grea este cursa în care a căzut acesta. Dacă păcatul nu e făcut de multă vreme, adică dacă nu a devenit obişnuinţă, ridicarea va fi mai uşoară. Dar dacă s-a ajuns la obişnuinţă, ridicarea va fi mult mai grea. Există un reflex biologic care e foarte greu de în­fruntat. Un părinte care îşi ameninţă fiul că dacă mai face aşa ceva îl va pedepsi groaznic nu obţine nimic. Poate numai faptul că fiul va căuta să ascundă această cădere şi să spună că s-a ridicat numai pentru a scăpa de pedeapsă. Părintele ar trebui nu să îl ameninţe, ci să îi explice cât de important este ca pă­catul să fie lepădat. Părintele ar trebui să îl îndru­me pe fiu la spovedanie. Iar în cazul în care fiul nu vrea să se spovedească, părintele trebuie să arate multă răbdare, ca nu cumva, fiind prea moralist, să rişte să se îndepărteze de fiul său.
Această răbdare trebuie dovedită indiferent în ce păcate ar cădea copiii. Dacă părintele este prea insistent, dacă nu ţine seama de faptul că ridicarea din că­de­re este un proces foarte sensibil care necesită mul­tă delicateţe duhovnicească, fiul nu va putea să vadă dragostea de care e înconjurat, ci va simţi numai răceala mustrării. Şi se va simţi chiar dispreţuit.
Nici o poruncă dumnezeiască nu ne cere să îi dispreţuim pe păcătoşi. Nici un verset evanghelic nu ne îndeamnă să renunţăm să îi iubim pe cei care au căzut. Oricât de mare e căderea celor de lângă noi, trebuie să îi iubim. Or, iubirea este îndelung-răbdă­toa­re. Iubirea nu cade, asta ne învaţă Evanghelia.
Părinţii care spun că nu îşi mai iubesc copiii pentru că aceştia sunt prea păcătoşi arată că nu i-au iubit cu iubirea pe care o cere Hristos. Chiar dacă această iubire are momente în care sca­de, totuşi prin harul dumnezeiesc ea îşi recapătă forţa. Cu nici un chip părinţii nu trebuie să se lase bi­ru­iţi de duhul diavolesc care îi îndeamnă să nu mai ţină seama de copiii lor. Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Copiii uitaţi de părinţi în vremea educaţiei îi uită la rândul lor pe aceştia după vremea educaţiei“. Acesta nu e răul cel mai mare. Răul cel mai mare este că după vremea edu­caţiei Îl uită pe Dumnezeu şi se îndepărtează de calea mântuirii.
Care e totuşi linia pe care trebuie să meargă pă­rin­ţii pentru a-şi creşte copiii aşa cum se cuvine?
Sfântul Filaret al Moscovei spunea că „în educa­ţie nu se cere nici moliciune de prisos, nici aspri­me, ci se cere chibzuinţă. Un povăţuitor înfuriat nu povă­ţuieşte, ci înfurie“. Iar Sfântul Ambrozie al Medio­la­nului învăţa: „pogorământul, dreptatea şi iubirea pot şi trebuie să se unească laolaltă. Rănile se spală cu vin şi se tămăduiesc cu untdelemn. Aşa e şi în educaţie: pogorământul trebuie unit cu asprimea“.
Puţini părinţi ştiu să păstreze acest echilibru: unii sunt prea îngăduitori, alţii prea aspri.
Cei care sunt blânzi consideră că nu e creştineşte să-i baţi pe copii. Să vedem însă ce spune Sfânta Scrip­tură despre acest lucru. În Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah găsim scris că „Cel ce îl iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el“ (30, 1). Iar din Pildele lui Solomon aflăm că „cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme“ (Pilde 13,24). Şi tot acolo scrie: „Nu cruţa pe feciorul tău de pe­deapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii“ (Pilde 23, 13-14). Ne arată Sfânta Scriptură pentru ce trebuie să ştim să ne pedepsim copiii: pentru a-i scăpa de îm­pă­răţia morţii, adică de iad.
Vreme de sute de ani părinţii creştini şi-au bătut copiii atunci când a fost nevoie. Bătaia dată la vremea potrivită nu i-a făcut mai răi, ci, dimpotrivă, le-a fost medicament.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă-l vezi pe copil greşind, pedepseşte-l, uneori cu o privire se­veră, alteori cu cuvinte muşcătoare, uneori răsfaţă-l şi fă-i făgăduinţe. Nu-l lovi încontinuu, nici nu-l obiş­­nui să fie pedepsit aşa, căci dacă se învaţă să fie pe­dep­sit încontinuu, se va învăţa să le dispreţuiască, iar învăţând să le dispreţuiască, s-ar răsturna toate“. Părinţii trebuie să dovedească o răbdare eroică une­ori. Dacă îşi învaţă copiii cu bătaia, bătaia nu va mai avea nici un efect. Va deveni obişnuinţă. Trebuie mult discernământ de fiecare dată când copiii greşesc.
Ce să spunem despre părinţii care sunt prea aspri cu copiii lor numai pentru că sunt biruiţi de patima mâniei? Au necazuri în viaţa de zi cu zi, şi nu găsesc alt mijloc de a se răcori decât bătându-şi copiii pentru cele mai neînsemnate motive. O astfel de bă­ta­ie nu numai că nu le este de folos copiilor, ci chiar le face rău. Nu numai trupeşte, că durerea trece re­pe­de, ci sufleteşte. Copiii îşi împietresc inimile, şi ră­mân pentru mulţi ani marcaţi de duritatea de care au avut parte. Căci nu avem dreptul să ne lovim copiii nu­mai ca să scăpăm de tensiunea pe care am strâns-o.
Singura situaţie în care grupările care ocrotesc co­pi­lul au dreptate să protesteze faţă de durităţile pă­rin­ţilor sunt acestea: copiii loviţi fără mă­sură, loviţi nu spre mustrare, ci spre mu­tilare, am putea spune; taţi beţivi şi mame fără suflet care se răzbună pe co­pii pentru toate neca­zu­rile de care au parte. Să îi fe­rească Dumnezeu pe copii de astfel de părinţi!
Ar mai trebui spus un singur lucru: că trebuie să ţinem seama şi de vremurile în care trăim. În prima parte a secolului nostru, într-unul din satele noastre, se putea vedea următoarea scenă: cum afla că fiul său s-a dus la cârciumă, tatăl venea cu biciul şi îl bătea, făcându-l de râsul satului. Fiul primea bătaia fără să protesteze. Deşi era mai puternic decât tatăl său, nu îndrăznea să ridice mâna asupra lui. Pentru că dacă ar fi făcut aşa ceva, ar fi fost de ocara între­gului sat: s-ar fi condamnat la o formă de exil în propriul sat.
Fără a fi de acord cu modul în care tatăl încerca atunci să îşi convingă fiul să renunţe la patima băuturii, observăm că dacă un părinte şi-ar lovi fiul pentru aşa ceva, ar risca să ia o bătaie soră cu moartea. În zilele noastre există nu numai părinţi care îşi maltratează copiii, ci şi părinţi maltrataţi de fiii lor. Oare de ce astfel de cazuri nu sunt studiate cu aceeaşi grijă? Nu putem spune.
Oricum, câtă vreme copiii sunt mici, bătaia e „ruptă din rai“. Când copiii au crescut, părinţii trebuie să gă­seas­că un alt mod de a-i pedepsi. Bătaia nu mai este po­trivită. Trebuie găsite pedepse care, chiar dacă nu sunt mai dureroase fizic, sunt mai dureroase sufleteşte.
Ca să nu mai lungim cuvântul, va trebui să spu­nem că părinţii de astăzi, împreună cu duhovnicii lor, trebuie să găsească metoda cea mai potrivită pen­tru a-şi educa copiii cum e mai bine. Trebuie să găsească soluţia pentru a ajunge la inimile lor şi pentru a reuşi să depăşească tensiunile care pot apărea.
Pornind pe acest drum, să nu uite că greşelile sunt fireşti, şi de o parte şi de cealaltă. Adică şi părinţii gre­şesc uneori, când sunt prea aspri sau prea îngăduitori cu copiii, şi copiii greşesc de multe, de foarte multe ori. Nu mai e nevoie să spunem în ce situaţii.
Să ne ajute Atotputernicul Dumnezeu să facem cât mai puţine greşeli, şi unii şi alţii. Să ne ajute Bu­nul Dumnezeu să mergem pe calea mântuirii. Şi să trăim purtând în inimile noastre pacea pe care a venit să o aducă Hristos! Amin.