Despre neînţelegerile dintre părinţi si copii

Cuvânt despre pacea lui Hristos
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, să ne aducem aminte cuvântul Evangheliei care spune: „N-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui“ (Matei 10, 35).
Cuvinte grele, cuvinte dure. Fiul Omului care a ve­­­nit să-l mântuiască pe cel pierdut rosteşte cu­vinte care par a nu avea nimic în comun cu învăţătura de a iubi nu numai aproapele, ci şi pe vrăjmaş.
Cei lipsiţi de credinţă au găsit între paginile Sfin­tei Scripturi mai multe versete care i-au ajutat să îşi justifice necredinţa. Versetul de mai sus este unul din­tre acestea.
Nici un întemeietor de religie nu a susţinut idei atât de ciudate. Cum să desparţi o familie? În nume­le cărei credinţe se poate separa un părinte de fiii săi?
Iată subiectul principal al cuvântului de astăzi. Vom încerca să arătăm nu numai că vorbele Mântui­to­rului sunt pline de dragoste, ci chiar că sunt dovada supremă a dragostei pe care a arătat-o faţă de pă­rinţi şi de copii. Că dacă din cuvântările Sale ar fi lipsit aceas­tă idee, ar fi fost mult mai greu pentru creş­tinii care trăiesc în lume să meargă pe calea mântuirii.
Mai întâi să vedem în ce context au fost spuse cu­vintele despre despărţirea tatălui de fiul său. Contex­tul este lămuritor. Hristos le vorbea Sfinţilor Apos­toli, trimiţându-i să propovăduiască dreapta credinţă.
Hristos a spus că a adus nu pacea, ci sabia. Să ob­ser­văm înainte de orice care au fost roadele sabiei pe care a adus-o Hristos: omul a învăţat să meargă pe ca­lea mântuirii, respectarea poruncilor dumneze­ieşti a încetat să mai fie doar formală, omul a do­bândit dragoste faţă de semenii săi.
În toată istoria Bisericii nu găsim nici măcar un sin­gur exemplu de om care să îşi fi dispreţuit casni­cii pentru a împlini vreo poruncă dumnezeiască. Iar dacă totuşi au existat astfel de oameni, au fost oa­meni cu mintea vătămată.
Şi atunci la ce anume se referea Hristos când a spus că va despărţi pe tată de fiul său?
Se referea la faptul că, din lucrarea vrăjmaşului, vor fi familii ai căror membri, fie ei părinţi sau copii, se vor îndepărta de poruncile Evangheliei.
Vedem astăzi din ce în ce mai multe astfel de fa­mi­lii. Ca să nu spunem că decăderea este atât de ma­re, încât există familii în care nu sunt tensiuni toc­mai pentru că nimeni nu mai vrea să ducă lup­ta cea bună. Familii care merg cu pas hotărât pe calea pierzaniei. În ele nu mai este nici un suflet care să îşi pună pro­ble­ma mântuirii sufletului. Numai pa­timi, numai iu­bi­­re de sine, numai egoism. Dar acolo nu există neînţelegeri. Domneşte o li­niş­te superficială, a cărei sursă este tocmai hotărârea de a duce o viaţă de necredinţă. Părinţii îşi cresc copiii fără să le arate cerul. Sunt ca nişte păsări de curte care se feresc să se uite în jur. Şi unul dintre lucrurile cu care se mândresc este tocmai armonia care îi înconjoară. Au ne­voie să se mândrească deoarece viaţa lor, fiind lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu, este o viaţă stear­pă. Este o viaţă tristă. Iar patimile îi îm­pie­dică să vadă lumina care le-ar putea schimba ini­mile. Şi stau în întuneric.
Ne-am putea întreba de ce diavolul, tatăl dezbi­nă­rii, nu îşi bagă coada în astfel de familii. Răspunsul e simplu: diavolul intervine atunci când oamenii vor să meargă pe calea mântuirii. Când ei merg de bună­voie pe calea pierzaniei, diavolul nu se implică. Stă şi îi admiră cum îşi fac rău singuri.
Care este problema principală a unei astfel de fa­milii? Pacea care domneşte în ea nu este o pace care să ducă la mântuire. Ce lipseşte dintr-o astfel de fa­mi­lie? Lipseşte alarma, lipseşte vocea proorocească a celui ce spune: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Îm­pă­ră­ţia cerurilor“ (Matei 3,2). Adică lipseşte tocmai sa­bia lui Hristos.
Căci Hristos a venit să nimicească pacea acestei lumi, pace care închidea inima omului, pacea fariseică, pacea celor iubitori de sine.
El a venit să ne înveţe să cunoaştem pacea cea adevărată, pace care nu se va lua de la cei credincioşi în vecii vecilor. „Pace vouă!“ (Luca 24, 36), acestea au fost primele cuvinte pe care le-a spus Hristos că­tre Apostoli după Înviere. Să căutăm această pace, şi găsind-o, vom afla poarta Împărăţiei cerurilor.
După ce am înţeles diferenţa dintre pacea acestei lumi şi pacea pe care a adus-o Hristos să revenim la ideea de la începutul acestui cuvânt. Domnul păcii des­parte pe fiu de tatăl său. Aceasta se întâmplă nu­mai atunci când unul dintre cei doi se îndepărtează de drumul cel bun. Dacă nu i-ar despărţi, ar însemna că pune deasupra celor duhovniceşti pacea lumii acesteia.
Să vedem acum în ce constă această despărţire. Este nevoie de foarte multă înţelepciune pentru a nu confunda despărţirea cerută de Hristos cu despărţirea pe care o vrea diavolul.
În cuvântul de astăzi ne vom referi la cazurile în care copiii sunt cei care s-au îndepărtat de Hristos. După prigoana comunistă, când unii copii s-au apro­piat de credinţă, deşi părinţii lor erau necredincioşi, întâlnim cazuri în care tinerii sunt cei care trebuie să stea departe de influenţele negative pe care le pri­mesc de la părinţi. Părinţi care îi îndeamnă să se dis­tre­ze, să îşi risipească tinereţea în plăceri trupeşti. To­­tuşi, pentru a nu lungi cuvântul, nu ne vom referi acum la această situaţie tristă.
Aşa cum am mai spus, vom vorbi numai despre cazurile în care părinţii văd cum copiii lor o iau pe dru­muri greşite. Despărţirea pe care o cere Hristos este despărţirea de toate uscăturile care îşi fac loc în sufletul copiilor, de toate patimile şi obiceiurile păcătoase.
În cuvintele Mântuitorului nu a fost nimic inutil, nu a fost nimic fără rost. Dacă ar fi fost de la sine înţeles că părinţii vor şti să se rupă de copiii lor, în sensul cerut de Evanghelie, poate că nu ni s-ar mai fi atras atenţia asupra acestui lucru.
Să încercăm să găsim câteva exemple din care să vedem cum părinţii calcă acest cuvânt al Mântuitorului.
Un copil se joacă pe calculator de la o vârstă foar­te fragedă. Tatăl lui e foarte mândru de performan­ţe­le „intelectuale“ ale odraslei. Nici nu se gândeşte că fiul său îşi vatămă mintea, ci, dimpotrivă, se joacă chiar şi el cu fiul său. Crede că aşa îi arată dragoste. Şi în fiecare zi, una sau mai multe ore, copilul se joacă pe calculator sub privirile blânde ale tatălui. Se ştie că jocurile pe calculator au un impact negativ asupra psihicului uman. Dar aceasta nu îl interesează pe tată. El vrea să-i satisfacă toate dorinţele copilului. Şi, cum jocul pe calculator este cea mai mare bu­cu­rie a micuţului, tatăl nu i-o poate refuza.
Alt copil îşi doreşte tot timpul prăjituri. Pentru a nu-l întrista, pentru a-i arăta dragostea lor, părinţii îi satisfac această plăcere. Copilul mănâncă în fiecare zi câteva prăjituri. Când nu i se face pe plac, face scan­dal. De la un moment dat nici nu se mai pune pro­blema de a-i face o bucurie copilului, totul a devenit obiş­nuit: prăjiturile i se cumpără pentru a nu se ajun­ge la ţipete.
Alt copil îşi doreşte noi şi noi jucării. Ce e rău în asta? Cum vede o jucărie într-o vitrină, începe să plângă după ea. Şi nu se opreşte decât atunci când ţine în mână jucăria dorită. Părinţii fac uneori mari sacrificii pentru a o cumpăra, renunţă chiar la mâncare numai pentru a avea bani să îi facă copilului încă o surpriză. Nu e asta dragoste, să renunţi la tine pentru copil?
Să dăm acum două exemple de copii mai mari, de tineri care tocmai au intrat la facultate.
Primul e foarte încântat de cunoştinţele sale şi de forţa sa intelectuală. Şi consideră că e momentul să îşi aleagă un traseu spiritual. Încearcă să citească cât mai mult despre marile religii, despre misterele care ne înconjoară. Este fascinat de ele. Pentru a nu-i ştir­bi libertatea, părinţii nu se implică în viaţa spirituală a copilului. „Doar e mare, să se înveţe să discearnă binele de rău.“ Ba mai mult, încetul cu încetul chiar şi părinţii devin interesaţi de rătăcirile de care este preocupat tânărul. Să zicem că e vorba de feno­me­ne­le paranormale. Părinţii află o sumedenie de lucruri interesan­te. Nu e nevoie să le creadă. Sunt lucruri care au avut loc pur şi simplu. Şi explicaţiile date sunt atât de clare, încât părinţilor le este teamă că ar deveni ridicoli dacă nu ar ţine seama de astfel de manifestări. Şi, încet-încet, părinţii înşişi se îndepărtează de învă­ţă­tura Bisericii pentru a primi învă­ţă­turile cu care s-a hrănit mai întâi tânărul. „Şi dacă totuşi adevărul era în Biserică?“, iată o întrebare pe care de obicei nu şi-o pun. Pur şi simplu pentru că nu sunt con­şti­enţi de faptul că au părăsit Biserica. Părăsind învă­ţă­turile ortodoxe au ieşit din Biserică. Chiar dacă nu a avut loc o lepădare formală, totuşi ei s-au îndepărtat de Trupul lui Hristos. Cu acest preţ au plătit dorinţa de a nu fi vrut să îşi supere copiii.
Mai facem referire la un singur caz; puţin mai delicat, dar care nu poate fi trecut cu vederea de către părinţii care sunt sinceri cu ei înşişi.
Cazul acesta este mai rar nu deoarece tinerii ar că­dea foarte rar într-o astfel de greşeală, ci numai de­oarece părinţii află foarte rar despre ea. Ne referim la păcatul masturbării, păcat în care, statistic vor­bind, cad foarte mulţi tineri. Poate numai socio­logii, me­di­cii şi duhovnicii ştiu cât de des cad tinerii în acest păcat.
Pe cât de mare este procentul tinerilor care săvâr­şesc acest păcat cu efecte negative nu numai asupra sufletului, ci şi asupra trupului, pe atât de mic este nu­­­mă­rul părinţilor care află despre aceasta. E de la sine înţeles că nici un tânăr nu se poate lăuda cu acest obicei în faţa părinţilor.
Astăzi au apărut materiale mincinoase despre avan­­tajele medicale ale masturbării la tineri, unde se pre­zintă cu argumente false ideea că acest lucru îm­bu­nătăţeşte viaţa psihică prin reducerea stresului. Su­­biectul este lămurit în cele mai diferite reviste. Şi cu cât mai mare este propaganda făcută acestui pă­cat, cu atât mai rare sunt ecourile celor care sunt de opinie diferită. Cu atât mai rar se aud vocile celor care, doctori sau preoţi fiind, ar trebui să nu lase min­ciuna să se întindă.
Ne referim deci la cazul în care, aflând de la fiul său că se masturbează, părintele acceptă şi justificarea: „Ce să fac, decât să cad în curvie...“ „Da, zic părinţii, mai bine să îşi facă numai lui rău, decât să facă şi altora...“ Problema este că o astfel de poziţie vatămă copi­lul. Dacă i se pare că are de ales între două păcate, atunci este respinsă posibilitatea de a nu păcătui.
Să vedem unde greşesc astfel de părinţi în cazul despre care vorbim. Dacă în loc să înţeleagă că situ­a­ţia este gravă, ei se mulţumesc să găsească justifi­cări pentru păcatele copiilor, se vor obişnui cu aceas­tă atitudine. Şi cu cât păcatele tinerilor vor fi mai mari, cu atât şi orbirea părinţilor va fi mai mare. Ei vor încerca să îşi compare copiii cu alţi copii mai păcătoşi decât ai lor. Viciile propriilor copii sunt trecute cu vederea şi din cauza mândriei. Cum să ai tăria să recunoşti că fiul tău greşeşte? Ar însemna să accepţi că nu ai ştiut să te ocupi de el aşa cum trebuie.
Să încercăm să analizăm, chiar şi în treacăt, felul în care ar fi trebuit să se poarte părinţii în toate aceste situaţii.
Atunci când copilul se juca pe calculator, ei ar fi trebuit să înţeleagă că acest lucru nu îi face deloc bine. În loc să îl încurajeze să ajungă la cine ştie ce recorduri de îndemâ­na­re, ar fi trebuit să îi atragă atenţia spre alte moduri de petrecere a timpului liber.
Părinţii care dau banii pe prea multe jucării sau prea multe prăjituri îşi învaţă copiii să fie iubitori de sine şi egoişti. Copilul care se lăcomeşte la prăjituri va fi peste ani de zile un om care va dispreţui postul. Co­pilul care e obişnuit să i se cumpere tot ceea ce vrea va cere peste ani de zile bani pentru distracţii pătimaşe. Iar dacă nu îi va primi, va căuta să îi fure. Fiind învăţat să i se satisfacă orice plăcere, nu va accepta ideea că e ceva ce nu e cazul să aibă. Se vede numai pe sine, şi de aceea nu vrea să ţină cont de nimeni altcineva.
Părinţii unor astfel de copii ar trebui să ştie când e cazul să le facă pe plac copiilor, şi când ar trebui să nu le asculte cererile. Chiar dacă se ajunge la ţipete şi la alte manifestări de acest gen, părinţii nu trebuie să se lase impresionaţi. Ba mai mult chiar, părinţii trebuie să îi dezveţe pe copii să reacţioneze astfel. Vom vorbi imediat şi de­spre mijlocul prin care pot fi potoliţi.
Dar mai întâi să ne referim la ultimele două ca­zuri. Nu numai că nu ar fi trebuit ca părinţii să se lase in­flu­enţaţi de rătăcirile fiilor lor, ci ar fi trebuit să cultive în inimile acestora dragostea faţă de în­vă­ţă­turile Bisericii. Şi atunci când ar fi văzut că fiii lor se îndepărtează de Biserică, ar fi trebuit să încerce să îi aducă pe drumul cel bun. Iar în cazul în care nu ar fi avut argumente pentru a sta împotriva ideilor ră­tă­cite de care s-au molipsit copiii lor, ar fi trebuit să se sfătuiască cu un preot care cunoaşte bine rătăcirile din zilele noastre. Pentru că aceste rătăciri sunt atât de diversificate, încât un creştin fără pregătire teologică nu va putea să le stea împotrivă.
În privinţa căderii în păcatul masturbării, părintele care află de căderea fiului său va trebui să înţeleagă cât de grea este cursa în care a căzut acesta. Dacă păcatul nu e făcut de multă vreme, adică dacă nu a devenit obişnuinţă, ridicarea va fi mai uşoară. Dar dacă s-a ajuns la obişnuinţă, ridicarea va fi mult mai grea. Există un reflex biologic care e foarte greu de în­fruntat. Un părinte care îşi ameninţă fiul că dacă mai face aşa ceva îl va pedepsi groaznic nu obţine nimic. Poate numai faptul că fiul va căuta să ascundă această cădere şi să spună că s-a ridicat numai pentru a scăpa de pedeapsă. Părintele ar trebui nu să îl ameninţe, ci să îi explice cât de important este ca pă­catul să fie lepădat. Părintele ar trebui să îl îndru­me pe fiu la spovedanie. Iar în cazul în care fiul nu vrea să se spovedească, părintele trebuie să arate multă răbdare, ca nu cumva, fiind prea moralist, să rişte să se îndepărteze de fiul său.
Această răbdare trebuie dovedită indiferent în ce păcate ar cădea copiii. Dacă părintele este prea insistent, dacă nu ţine seama de faptul că ridicarea din că­de­re este un proces foarte sensibil care necesită mul­tă delicateţe duhovnicească, fiul nu va putea să vadă dragostea de care e înconjurat, ci va simţi numai răceala mustrării. Şi se va simţi chiar dispreţuit.
Nici o poruncă dumnezeiască nu ne cere să îi dispreţuim pe păcătoşi. Nici un verset evanghelic nu ne îndeamnă să renunţăm să îi iubim pe cei care au căzut. Oricât de mare e căderea celor de lângă noi, trebuie să îi iubim. Or, iubirea este îndelung-răbdă­toa­re. Iubirea nu cade, asta ne învaţă Evanghelia.
Părinţii care spun că nu îşi mai iubesc copiii pentru că aceştia sunt prea păcătoşi arată că nu i-au iubit cu iubirea pe care o cere Hristos. Chiar dacă această iubire are momente în care sca­de, totuşi prin harul dumnezeiesc ea îşi recapătă forţa. Cu nici un chip părinţii nu trebuie să se lase bi­ru­iţi de duhul diavolesc care îi îndeamnă să nu mai ţină seama de copiii lor. Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Copiii uitaţi de părinţi în vremea educaţiei îi uită la rândul lor pe aceştia după vremea educaţiei“. Acesta nu e răul cel mai mare. Răul cel mai mare este că după vremea edu­caţiei Îl uită pe Dumnezeu şi se îndepărtează de calea mântuirii.
Care e totuşi linia pe care trebuie să meargă pă­rin­ţii pentru a-şi creşte copiii aşa cum se cuvine?
Sfântul Filaret al Moscovei spunea că „în educa­ţie nu se cere nici moliciune de prisos, nici aspri­me, ci se cere chibzuinţă. Un povăţuitor înfuriat nu povă­ţuieşte, ci înfurie“. Iar Sfântul Ambrozie al Medio­la­nului învăţa: „pogorământul, dreptatea şi iubirea pot şi trebuie să se unească laolaltă. Rănile se spală cu vin şi se tămăduiesc cu untdelemn. Aşa e şi în educaţie: pogorământul trebuie unit cu asprimea“.
Puţini părinţi ştiu să păstreze acest echilibru: unii sunt prea îngăduitori, alţii prea aspri.
Cei care sunt blânzi consideră că nu e creştineşte să-i baţi pe copii. Să vedem însă ce spune Sfânta Scrip­tură despre acest lucru. În Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah găsim scris că „Cel ce îl iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el“ (30, 1). Iar din Pildele lui Solomon aflăm că „cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme“ (Pilde 13,24). Şi tot acolo scrie: „Nu cruţa pe feciorul tău de pe­deapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii“ (Pilde 23, 13-14). Ne arată Sfânta Scriptură pentru ce trebuie să ştim să ne pedepsim copiii: pentru a-i scăpa de îm­pă­răţia morţii, adică de iad.
Vreme de sute de ani părinţii creştini şi-au bătut copiii atunci când a fost nevoie. Bătaia dată la vremea potrivită nu i-a făcut mai răi, ci, dimpotrivă, le-a fost medicament.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă-l vezi pe copil greşind, pedepseşte-l, uneori cu o privire se­veră, alteori cu cuvinte muşcătoare, uneori răsfaţă-l şi fă-i făgăduinţe. Nu-l lovi încontinuu, nici nu-l obiş­­nui să fie pedepsit aşa, căci dacă se învaţă să fie pe­dep­sit încontinuu, se va învăţa să le dispreţuiască, iar învăţând să le dispreţuiască, s-ar răsturna toate“. Părinţii trebuie să dovedească o răbdare eroică une­ori. Dacă îşi învaţă copiii cu bătaia, bătaia nu va mai avea nici un efect. Va deveni obişnuinţă. Trebuie mult discernământ de fiecare dată când copiii greşesc.
Ce să spunem despre părinţii care sunt prea aspri cu copiii lor numai pentru că sunt biruiţi de patima mâniei? Au necazuri în viaţa de zi cu zi, şi nu găsesc alt mijloc de a se răcori decât bătându-şi copiii pentru cele mai neînsemnate motive. O astfel de bă­ta­ie nu numai că nu le este de folos copiilor, ci chiar le face rău. Nu numai trupeşte, că durerea trece re­pe­de, ci sufleteşte. Copiii îşi împietresc inimile, şi ră­mân pentru mulţi ani marcaţi de duritatea de care au avut parte. Căci nu avem dreptul să ne lovim copiii nu­mai ca să scăpăm de tensiunea pe care am strâns-o.
Singura situaţie în care grupările care ocrotesc co­pi­lul au dreptate să protesteze faţă de durităţile pă­rin­ţilor sunt acestea: copiii loviţi fără mă­sură, loviţi nu spre mustrare, ci spre mu­tilare, am putea spune; taţi beţivi şi mame fără suflet care se răzbună pe co­pii pentru toate neca­zu­rile de care au parte. Să îi fe­rească Dumnezeu pe copii de astfel de părinţi!
Ar mai trebui spus un singur lucru: că trebuie să ţinem seama şi de vremurile în care trăim. În prima parte a secolului nostru, într-unul din satele noastre, se putea vedea următoarea scenă: cum afla că fiul său s-a dus la cârciumă, tatăl venea cu biciul şi îl bătea, făcându-l de râsul satului. Fiul primea bătaia fără să protesteze. Deşi era mai puternic decât tatăl său, nu îndrăznea să ridice mâna asupra lui. Pentru că dacă ar fi făcut aşa ceva, ar fi fost de ocara între­gului sat: s-ar fi condamnat la o formă de exil în propriul sat.
Fără a fi de acord cu modul în care tatăl încerca atunci să îşi convingă fiul să renunţe la patima băuturii, observăm că dacă un părinte şi-ar lovi fiul pentru aşa ceva, ar risca să ia o bătaie soră cu moartea. În zilele noastre există nu numai părinţi care îşi maltratează copiii, ci şi părinţi maltrataţi de fiii lor. Oare de ce astfel de cazuri nu sunt studiate cu aceeaşi grijă? Nu putem spune.
Oricum, câtă vreme copiii sunt mici, bătaia e „ruptă din rai“. Când copiii au crescut, părinţii trebuie să gă­seas­că un alt mod de a-i pedepsi. Bătaia nu mai este po­trivită. Trebuie găsite pedepse care, chiar dacă nu sunt mai dureroase fizic, sunt mai dureroase sufleteşte.
Ca să nu mai lungim cuvântul, va trebui să spu­nem că părinţii de astăzi, împreună cu duhovnicii lor, trebuie să găsească metoda cea mai potrivită pen­tru a-şi educa copiii cum e mai bine. Trebuie să găsească soluţia pentru a ajunge la inimile lor şi pentru a reuşi să depăşească tensiunile care pot apărea.
Pornind pe acest drum, să nu uite că greşelile sunt fireşti, şi de o parte şi de cealaltă. Adică şi părinţii gre­şesc uneori, când sunt prea aspri sau prea îngăduitori cu copiii, şi copiii greşesc de multe, de foarte multe ori. Nu mai e nevoie să spunem în ce situaţii.
Să ne ajute Atotputernicul Dumnezeu să facem cât mai puţine greşeli, şi unii şi alţii. Să ne ajute Bu­nul Dumnezeu să mergem pe calea mântuirii. Şi să trăim purtând în inimile noastre pacea pe care a venit să o aducă Hristos! Amin.