Din păcate, şcoala reprezintă un pericol pentru educaţia copiilor noştri nu numai datorită influenţei negative a colegilor.
Un subiect care se trece de obicei cu vederea este raportul dintre învăţătura pe care o primeşte copilul de la profesor şi învăţătura Bisericii.
Majoritatea părinţilor creştini, din lipsă de timp sau din comoditate, nu îşi manifestă interesul faţă de ceea ce învaţă copiii la şcoală. Important este să înveţe şi să ia note mari. Dar cum poate un părinte să ceară copilului să înveţe şi să ia note mari la toate materiile, indiferent de ceea ce i se predă, când, de exemplu, la ora de biologie i se spune că omul se trage din maimuţă? (marea majoritate a profesorilor de biologie susţin ipoteza darwinistă, pe care copiii o învaţă).
Ceea ce învaţă copilul la ora de biologie îl tulbură foarte mult. Pe de o parte el crede că tot ce învaţă la şcoală e adevărat, pe de altă parte, acest „adevăr“ intră în contradicţie cu adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica.
La ora de istorie se deformează adevărul, iar la ora de literatură se răstoarnă adevărata scară a valorilor (iar literatura creştină este aproape exclusă). Procesul de învăţământ are anumite puncte slabe, anumite zone tulburi. Mai ales în ultimii ani, o dată cu modificarea programelor de învăţământ, asistăm parcă la un proces de alienare în masă. În numele apropierii de standardele internaţionale, nivelul de pregătire al elevilor scade cu o viteză îngrijorătoare, şcoala riscând să-şi reducă prea mult standardele. Dar nu este locul să insistăm aici asupra acestui aspect.
Mulţi profesori nu se sfiesc să spună elevilor că ceea ce învaţă Biserica este depăşit, că ştiinţa a făcut noi şi noi descoperiri care contrazic învăţătura creştină. Omul ar avea două alternative: ori să rămână închistat în concepţii învechite, care nu au nici un fundament, ori să îmbrăţişeze ultimele descoperiri ale ştiinţei şi să-şi modifice credinţa în funcţie de aceste descoperiri. Tinerii, în faţa unei astfel de alegeri, preferă să îşi modifice cunoştinţele religioase. Totuşi, greşeala mare nu este a lor, ci a profesorilor care i-au pus în faţa unei astfel de opţiuni.
Nici o descoperire ştiinţifică nu are cum să intre în contradicţie cu ceea ce învaţă Biserica despre om şi univers. Învăţătura Bisericii intră în contradicţie însă cu concluziile pripite care se trag în urma unor anumite descoperiri ştiinţifice. Concluzii care sunt fără reţinere propagate ca adevăruri.
E adevărat, sunt situaţii în care ştiinţa se loveşte de anumite concepţii înrădăcinate în minţile unor credincioşi care confundă credinţa cu superstiţiile. Este firesc ca superstiţiile să fie demascate, minciuna să fie vădită. Dar de la demascarea unei superstiţii până la confundarea superstiţiilor cu credinţa este un drum lung (de altfel preoţii înşişi încearcă să-i convingă pe credincioşi să renunţe la superstiţii).
Părinţii trebuie să încerce să-i ajute pe copii ca din tot ce învaţă la şcoală să observe şi să respingă ceea ce intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii. Chiar cu riscul de a lua note slabe, ei nu trebuie să primească tot ceea ce învaţă de la profesori. Este de preferat chiar ca ei să nu se aplece asupra cunoştinţelor greşite, pentru că ispita raţiunii îi va îndemna să pună pe cântar exemple şi explicaţii cărora nu prea au cum să le sesizeze falsitatea.
Trebuie să spunem câteva lucruri şi despre ora de religie, care pentru mulţi elevi este ora cea mai îndrăgită. Mare plată vor avea de la Dumnezeu dascălii care predau copiilor religia cu dragoste, cu pricepere, cu dăruire. Dintre toţi profesorii, mai ales cel de religie trebuie să fie un model pentru elevi. Misiunea lui se aseamănă într-un fel cu cea a preotului. De multe ori, pentru copii profesorul de religie este mai apropiat decât preotul însuşi. Sunt mulţi profesori pentru care predarea religiei nu este o simplă meserie, un mijloc de a câştiga bani, ci o reală vocaţie. O vocaţie de a-i duce pe copii spre Hristos.
Dar, în afară de cei buni, mai sunt şi profesori care predau religia fără dragoste, fără a fi conştienţi de misiunea lor. Pentru elevii unor astfel de profesori ora de religie este plictisitoare, şi ei nu sunt atenţi. Grave sunt situaţiile în care profesorul de religie vorbeşte urât sau fumează în faţa elevilor, devenind prilej de sminteală pentru aceştia. Nu vom judeca aici astfel de profesori. Ci vom încerca să vedem care sunt greutăţile pe care le întâmpină un profesor în predarea religiei, greutăţi care au consecinţe directe asupra creşterii copiilor noştri.
Prima problemă este timpul prea scurt rezervat religiei faţă de celelalte materii. Având de transmis o cantitate mare de informaţii folositoare pentru copii, profesorul trebuie să parcurgă în mare grabă o sumedenie de subiecte, riscând să nu se încadreze altfel în timpul stabilit. Părinţii ar trebui să lămurească acasă cu răbdare tot ceea ce i-a rămas copilului neclar la şcoală, şi chiar să îl înveţe lucruri noi.
A doua problemă o constituie chiar programa de religie, în care repartizarea subiectelor nu este cea mai potrivită. Programa conţine prea multe teme din istoria Bisericii, şi prea puţine din vieţile sfinţilor, de exemplu. Acest fapt riscă să transforme ora de religie într-o oră obişnuită. Dar rolul acestei ore este de a-i orienta pe copii în viaţa religioasă, şi nu doar de a le comunica anumite cunoştinţe.
Nu este bine să se confunde ora de religie cu o oră obişnuită, în care copiii învaţă mecanic pentru a obţine note mari. Scopul orei de religie este de a-i face pe copii mai frumoşi sufleteşte, şi de aceea procesul asimilării cunoştinţelor trebuie să se facă foarte delicat. Un părinte trebuie să fie mai mulţumit atunci când ora de religie îl schimbă pe copil în bine, decât atunci când a luat note maxime dar cunoştinţele nu i-au atins inima.
Un ultim aspect asupra căruia ne oprim este pierderea contactului dintre profesor şi elevi, asemănătoare pierderii contactului dintre părinţi şi copii. Profesorul vorbeşte elevilor fără să cunoască problemele, frământările şi căderile lor. Mai ales în clasele mai mari, profesorului îi este destul de greu să îi cunoască pe cei cărora li se adresează. O lecţie pe care o predă identic la două clase, una „mai bună“ şi alta „mai slabă“, îşi va pierde din puterea de a modela caracterele.
În cazul în care profesorul de religie nu se pricepe, sau nu poate, să ajungă la sufletele copiilor, grija cu care părinţii se apropie de universul religios al acestora trebuie să fie mai mare, ca nu cumva, din cauza unor neputinţe omeneşti, copiii să se rupă de Biserică.