vineri, 20 iunie 2008

Foloasele învăţăturii

Din păcate, şcoala reprezintă un pericol pentru edu­caţia copiilor noştri nu numai datorită influenţei negative a colegilor.
Un subiect care se trece de obicei cu vederea este ra­portul dintre învăţătura pe care o primeşte copilul de la profesor şi învăţătura Bisericii.
Majoritatea părinţilor creştini, din lipsă de timp sau din comoditate, nu îşi manifestă interesul faţă de ceea ce învaţă copiii la şcoală. Important este să în­ve­ţe şi să ia note mari. Dar cum poate un părinte să ceară co­pi­lu­lui să înveţe şi să ia note mari la toate ma­teriile, in­diferent de ceea ce i se predă, când, de exem­plu, la ora de biologie i se spune că omul se tra­ge din maimuţă? (marea majoritate a profesorilor de biologie susţin ipo­teza darwinistă, pe care copiii o învaţă).
Ceea ce învaţă copilul la ora de biologie îl tulbură foarte mult. Pe de o parte el crede că tot ce învaţă la şcoală e adevărat, pe de altă parte, acest „adevăr“ in­tră în contradicţie cu adevărul pe care îl propovădu­ieş­te Biserica.
La ora de istorie se deformează adevărul, iar la ora de literatură se răstoarnă adevărata scară a valorilor (iar literatura creştină este aproape exclusă). Procesul de învăţământ are anumite puncte slabe, anu­mi­te zone tulburi. Mai ales în ultimii ani, o dată cu modificarea programelor de învăţă­mânt, asistăm par­că la un proces de alienare în masă. În numele apro­pi­e­rii de stan­dardele inter­naţionale, nivelul de pre­gă­tire al ele­vilor scade cu o viteză îngrijorătoare, şcoa­la ris­când să-şi reducă prea mult standardele. Dar nu este locul să insistăm aici asupra acestui aspect.
Mulţi profesori nu se sfiesc să spună elevilor că ceea ce învaţă Biserica este depăşit, că ştiinţa a făcut noi şi noi descoperiri care contrazic învă­ţătura creş­ti­nă. Omul ar avea două alternative: ori să rămână în­chistat în concepţii învechite, care nu au nici un fundament, ori să îmbrăţişeze ultimele descoperiri ale ştiinţei şi să-şi modifice credinţa în funcţie de aceste descoperiri. Tinerii, în faţa unei astfel de alegeri, pre­­­feră să îşi modifice cunoştinţele religioase. To­tuşi, greşeala mare nu este a lor, ci a profesorilor care i-au pus în faţa unei astfel de opţiuni.
Nici o descoperire ştiinţifică nu are cum să intre în contradicţie cu ceea ce învaţă Biserica despre om şi univers. Învăţătura Bisericii intră în contradicţie însă cu concluziile pripite care se trag în urma unor anumite descoperiri ştiinţifice. Concluzii care sunt fără reţinere propagate ca adevăruri.
E adevărat, sunt situaţii în care ştiinţa se loveşte de anumite concepţii înrădăcinate în minţile unor cre­dincioşi care confundă credinţa cu superstiţiile. Este firesc ca superstiţiile să fie demascate, minciuna să fie vădită. Dar de la demascarea unei superstiţii până la confundarea superstiţiilor cu credinţa este un drum lung (de altfel preoţii înşişi încearcă să-i con­vin­gă pe credincioşi să renunţe la super­stiţii).
Părinţii trebuie să încerce să-i ajute pe copii ca din tot ce învaţă la şcoală să observe şi să res­pingă ceea ce intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii. Chiar cu riscul de a lua note slabe, ei nu trebuie să pri­mească tot ceea ce învaţă de la profesori. Este de pre­ferat chiar ca ei să nu se aplece asupra cunoş­tin­ţelor greşite, pentru că ispita raţiunii îi va îndemna să pună pe cântar exemple şi explicaţii cărora nu prea au cum să le sesizeze falsitatea.
Trebuie să spunem câteva lucruri şi despre ora de religie, care pentru mulţi elevi este ora cea mai în­dră­gită. Mare plată vor avea de la Dumnezeu dascălii care predau copiilor religia cu dragoste, cu pricepe­re, cu dăruire. Dintre toţi profesorii, mai ales cel de re­ligie trebuie să fie un model pentru elevi. Misiunea lui se aseamănă într-un fel cu cea a preotului. De multe ori, pentru copii profesorul de religie este mai apropiat decât preotul însuşi. Sunt mulţi profesori pen­tru care predarea religiei nu este o simplă me­se­rie, un mijloc de a câştiga bani, ci o reală vocaţie. O vo­caţie de a-i duce pe copii spre Hristos.
Dar, în afară de cei buni, mai sunt şi profesori care predau religia fără dragoste, fără a fi conşti­enţi de misiunea lor. Pentru elevii unor astfel de profesori ora de religie este plictisitoare, şi ei nu sunt atenţi. Grave sunt situaţiile în care profesorul de religie vor­beş­te urât sau fumează în faţa elevilor, devenind pri­lej de sminteală pentru aceştia. Nu vom judeca aici astfel de profesori. Ci vom încerca să vedem care sunt greutăţile pe care le întâmpină un profesor în pre­darea religiei, greu­tăţi care au consecinţe directe asupra creşterii copiilor noştri.
Prima problemă este timpul prea scurt rezervat re­li­giei faţă de celelalte materii. Având de transmis o cantitate mare de informaţii folositoare pentru copii, profesorul trebuie să parcurgă în mare grabă o sumedenie de subiecte, riscând să nu se încadreze altfel în timpul stabilit. Părinţii ar trebui să lămu­rească acasă cu răbdare tot ceea ce i-a rămas copilului neclar la şcoa­lă, şi chiar să îl înveţe lucruri noi.
A doua problemă o constituie chiar programa de religie, în care repartizarea subiectelor nu este cea mai po­tri­vită. Programa conţine prea multe teme din istoria Bi­sericii, şi prea puţine din vieţile sfin­ţilor, de exemplu. Acest fapt riscă să transforme ora de reli­gie într-o oră obişnuită. Dar rolul acestei ore este de a-i orienta pe copii în viaţa religi­oasă, şi nu doar de a le comunica anumite cunoş­tinţe.
Nu este bine să se confunde ora de religie cu o oră obişnuită, în care copiii învaţă mecanic pentru a obţine note mari. Scopul orei de religie este de a-i face pe copii mai frumoşi sufleteşte, şi de aceea procesul asimilării cunoştinţelor trebuie să se facă foarte delicat. Un părinte trebuie să fie mai mulţumit atunci când ora de religie îl schimbă pe copil în bine, decât atunci când a luat note maxime dar cunoştinţele nu i-au atins inima.
Un ultim aspect asupra căruia ne oprim este pier­de­rea contactului dintre profesor şi elevi, ase­mănă­toa­­re pierderii contactului dintre părinţi şi copii. Profesorul vorbeşte elevilor fără să cu­noască proble­mele, frământările şi căderile lor. Mai ales în clasele mai mari, profesorului îi este destul de greu să îi cunoască pe cei cărora li se adresează. O lecţie pe care o predă identic la două clase, una „mai bună“ şi alta „mai slabă“, îşi va pierde din puterea de a modela caracterele.
În cazul în care profesorul de religie nu se pricepe, sau nu poate, să ajungă la sufletele copiilor, grija cu care părinţii se apropie de universul religios al acestora trebuie să fie mai mare, ca nu cumva, din cauza unor neputinţe omeneşti, copiii să se rupă de Biserică.