Educaţia primită acasă

„Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi do­reas­că să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dum­ne­zeu, în educaţia copiilor părinţii sunt rânduiţi de Dum­nezeu să deţină rolul principal.
Familia este o mică biserică numai atunci când pă­rinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi res­ponsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus de­spre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câ­te­va aspecte legate de educaţia creştină.
Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de im­por­tantă este pentru părin­ţii lor legătura cu Dumne­zeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat. Dacă vor vedea că în casă se citesc în fiecare seară măcar câteva pagini din Evanghelie sau din altă carte religioa­să, se vor obişnui să se hrănească şi ei cu ele. Dacă vor ve­dea că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Dom­nului şi se vor simţi acasă în ea.
Dacă măcar în timpul posturilor preotul va fi adus să sfinţească locuinţa, copilul va simţi luminarea, curăţenia, noul aer al casei. Manifestările lui vor fi mai liniştite într-o casă în care a fost chemat şi a ve­nit Duhul Sfânt, alungând duhurile rele.
Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să co­pieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, mode­le­le pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă.
Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un me­saj bun, folositor pentru oameni. Dar aproa­pe toate mo­delele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezi­tă să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănă­toare, nu o fac de­cât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Însă va fi vai de cei care iau Numele lui Dum­ne­zeu în deşert!
Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de mo­dele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fie­ca­re trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe În­suşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apro­­pia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea per­sonalităţii tinerilor. Văzând cum sfin­ţii, oa­meni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu.
Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfin­ţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea po­veş­tilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descri­se în vieţile sfinţilor.
Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu.
Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă cura­tă, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie. Dar această părere nu corespunde realităţii. În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfâr­şitul. Până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine.
E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vie­­ţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vre­­mea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte.
Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din Româ­nia, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai aco­lo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a do­bân­di Împărăţia cerurilor.
Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor. Mai precis, Biserica este singura care poate oferi ade­­văratele modele.
Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâ­ta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovădu­i­tă renunţarea la dragostea de neam în nu­mele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt da­tori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii nea­mu­lui. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor.
Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin pute­rea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În spe­cial sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Bo­tez trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos.
Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, mo­dei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale cul­tu­rii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă pri­mii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părin­ţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.
Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie mo­dele pentru copii. Pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de ne­ca­zuri, de provocări ale vieţii. Şi la multe dintre ele co­pilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot.
N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii tră­iesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire.
Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care pă­rin­ţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pen­tru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să aler­­ge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spove­da­ni­ei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvâr­şi­rea unor fapte importante, este de neînlocuit.
Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dum­nezeu putem fi bune modele, putem cu­noaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).