Despre parabola celor doi orbi

Cuvânt despre modelele pe care le oferim copiilor
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, să încercăm să dăm răspuns unei întrebări puse de dumnezeiescul Vasile cel Mare unui anume fel de părinţi din vremea sa: „Cum îi veţi creş­te pe copiii voştri în rânduială, când voi înşivă duceţi o viaţă fără rânduială?“
Răspunsul la această întrebare este de foarte mare importanţă pentru părinţii creştini din zilele noastre. Încă de la început vom spune că, dacă pe vremea Sfântului Vasile nimeni nu s-ar fi gândit să dea un răspuns acestei întrebări, căci era de la sine înţeles că cine vrea să îşi crească copiii în rânduială trebuie să trăiască el însuşi o viaţă curată, astăzi lucrurile stau cu totul altfel.
Vom căuta mai întâi să vedem care este motivul pentru care nu puţini părinţi îşi pun o asemenea întrebare. Şi nu este greu să răspundem: din dragoste pentru copiii lor.
Adică părinţii aceia, ştiindu-şi păcatele, ştiindu-şi căderile, îşi doresc pentru copiii lor o altfel de viaţă. Viaţa de păcat nu este o viaţă de plăcere continuă, ci este o viaţă în care durerea şi întristarea se regăsesc cu prisosinţă. Părinţii, nemulţumiţi de viaţa păcătoa­să pe care o duc, au puterea să recunoască faptul că suferinţele lor se datorează îndepărtării de Dumnezeu. Şi vor ca urmaşii lor să nu repete aceeaşi greşeală. Este ca şi cum părinţii ar suferi de o boală, dar nu vor ca fiii lor să o moştenească. Este ceva rău în această dorinţă? Nu, evident că nu.
Dacă părinţii despre care vorbim nu ar asculta glasul inimii, glas care le cere să aibă grijă de propriii copii, situaţia ar fi tristă. Dacă părinţii ar fi atât de tare prinşi în lanţurile diavolului, încât nici măcar pen­tru copiii lor să nu dorească o viaţă mai curată, atunci acei părinţi nici măcar nu ar mai putea fi nu­miţi părinţi. Ar trebui născocit un cuvânt nou pentru ei.
Dar câtă vreme părinţii ascultă acest glas, lucru­ri­le pot fi îndreptate.
Trebuie să precizăm totuşi şi ce anume înţelegem prin părintele care nu vrea să îşi pună viaţa în rându­ia­lă. Este părintele care, fiind biruit de una sau mai multe patimi, refuză să se lupte cu ele. Spune că îi este greu să renunţe la ele, că îi este imposibil să facă acest pas.
Să ne oprim puţin asupra acestui părinte. Să ne gân­dim chiar la un exemplu precis: un tată beţiv. Un tată care după ce bea, e gata să îi bată pe toţi ai casei. Un tată care în clipele în care este treaz are puterea să recunoască faptul că băutura îi este stăpân. Un tată care nu vrea ca urmaşii săi să o ia pe drumuri greşite.
Ce fel de călăuză în viaţa duhovnicească poate fi un astfel de părinte? Să presupunem că el nu şi-ar cheltui toţi banii pe băutură. Şi că în fiecare lună ar cumpăra cele mai interesante cărţi religioase pentru copiii săi. Că ar merge în cu ei în pelerinaje la mănăstiri. Credeţi oare că un astfel de tată îşi împlineşte da­to­ria de pă­rinte? Nu ne stă nouă în putere să jude­căm cum are Dumnezeu grijă de copiii unor astfel de părinţi, dar nu e greu să observăm că de cele mai mul­te ori exem­plul părinţilor este mai puternic decât orice altceva. Copiilor tatălui beţiv le va fi foarte greu să creadă mai mult sfaturilor date de acesta de­cât comportamentului său.
Este într-adevăr uşor să observi cât de anormal este comportamentul tatălui la care am făcut referire. Până şi ceilalţi părinţi care trăiesc în alte patimi observă aceasta. Şi fiecare dintre ei îşi spune în lui că păcatul său este mai mic. Un soţ care îşi înşală nevasta va găsi uşor argumente pentru a dovedi că păcatul său este mai mic decât păcatul beţivului. În egală măsură însă, beţivul îşi spune că păcatul său este mai mic de­cât al preacurvarului. Fiecare consideră că păcatul său este mai mic decât celelalte păcate.
Să vedem însă în ce măsură un soţ care îşi înşală soţia este un tată mai bun decât beţivul de care am vorbit. Nimeni din familie nu îi ştie patima. Poate nu­mai soţia bănuieşte ceva. Copiii nu sunt bătuţi, ci au parte de o oarecare linişte. Chiar dacă această si­tuaţie pare mai bună decât cea dintâi, mai ales pentru faptul că aici nu au loc manifestările violente din primul caz, totuşi în timp roadele se fac văzute. Vine vremea când copiii nu se mai lasă înşelaţi de apa­ren­ţe. Vine vremea în care tatăl nu va mai reuşi să as­cun­dă faptul că viaţa lui religioasă este superficială şi falsă. Co­piii vor vedea că tatăl lor nu se împărtă­şeş­te cu Prea­curatele Taine. Vor înţelege că tatăl lor duce o via­ţă din care Hristos lipseşte.
Ce e de făcut? Să se împărtăşească tatăl numai de ochii copiilor? Nu. Pentru că ar atrage asupra sa osân­da dumnezeiască. Totuşi, ce e de făcut? Oare chiar să nu fie nici o portiţă? Oare chiar să nu existe nici o posibilitate de „compromis“?
Vedem cum oamenii caută astfel de compromi­suri. Cu toate acestea, experienţa Bisericii spune că ni­mic nu îi influenţează mai mult pe copii decât exem­plul părinţilor. Aşa a lăsat Dumnezeu. Aşa este firesc.
Să observăm că parabola celor doi orbi se potri­veş­te foarte bine în acest caz: părintele orb încearcă să îşi convingă copilul că vede. Copilul, orb fiind şi el, îşi va da seama că a fost minţit abia în clipa în care cade în prăpastie.
Să încercăm acum să vedem ce poate face un pă­rinte care nu vrea să îşi pună viaţa în rânduială, dar care a înţeles că drumul pe care merge este un drum prin care face rău nu numai propriei persoane, ci şi copiilor săi.
Momentul este foarte delicat. De-o parte stau pa­ti­mile. De cealaltă stă Hristos. Până acum a ales pati­mile. Dar acum îşi dă seama că alegerea sa înseamnă căderea copiilor. Înţelege cât de strâns legate sunt exemplul său şi formarea copiilor pe care îi are. Înţe­le­ge că la întrebarea pusă de Sfântul Vasile cel Mare răspunsul e unul singur: părinţii care duc o viaţă de păcat nu au nici o posibilitate de a-şi ajuta copiii să ducă o viaţă cuviincioasă. Da, iubiţilor: orbul nu poa­te fi călăuză pentru un alt orb; ci are el însuşi ne­voie de cineva care vede pentru a afla cum să meargă pe drumul cel bun.
Luaţi aminte, voi, care sunteţi părinţi! Nu vă mai minţiţi pe voi înşivă: nu există nici o posibilitate de a vă călăuzi copiii pe drumul cel bun câtă vreme voi înşivă nu mergeţi pe acest drum.
Cele două alternative pe care le are părintele de care aminteam mai înainte sunt clare: poate să trăias­că în aceleaşi păcate, şi să nu ţină cont de copii; sau poate să se ridice, mai ales datorită dragostei pe care le-o poartă copiilor. Un astfel de părinte e asemenea lu­cră­to­rilor veniţi în ceasul al unsprezecelea. Dar Hris­tos îl pri­meşte. Hristos e cel care nu numai că, luându-l de mână, îi arată drumul cel bun, ci îl şi vindecă de orbire. Nu după mult timp, ridicându-se din cădere, el va simţi asupra sa binecuvântarea cerească. Îşi va da seama că trebuia să se ridice nu numai de dragul copiilor săi, ci pentru a merge pe calea mântuirii.
Părintele care nu s-a ridicat din cădere nici atunci când a înţeles că prin căderea sa le face rău şi urma­şi­lor săi este un părinte mai rău decât animalele. E ca un cerb care îţi lasă puii în colţii lupilor, în loc să îi apere. Şi ce face? Pentru că este mustrat de conştiin­ţă, încearcă să găsească tot felul de justificări: „poate că Dumnezeu, în marea Sa dragoste de oameni, va găsi cum să îi mântuiască pe copiii mei. Dacă are grijă de făpturile Sale, are grijă şi de ei. Din moment ce îi iubeşte mai mult decât îi iubesc eu, nu se poate să îi lase să se piardă...“
O astfel de justificare este greşită. Chiar dacă pă­rin­tele spune că îşi iubeşte copiii, o astfel de dra­gos­te, lipsită de jertfelnicie, este moartă. Da, Domnul îi poate ajuta pe copii. Dar copiii, văzând cum părinţii preferă păcatul virtuţii, vor face la fel. Dragostea pe care Dumnezeu o poartă copiilor nu anulează libertatea copiilor de a alege răul. Libertatea este un dar pe care Dumnezeu nu îl retrage nici măcar atunci când este folosit cum nu trebuie. Chiar dacă în unele cazuri, foarte rare de altfel, Dum­nezeu reuşeşte să îi păstreze curaţi pe copiii care cresc în astfel de familii, în marea majoritate a cazu­rilor copiii aleg să îşi urmeze părinţii în cele rele.
O altă justificare des întâlnită este următoarea: „Doamne, Tu ştii patimile mele, Tu ştii că am vrut să mă ridic din cădere, dar diavolul mi-a stat împotrivă şi nu m-am putut ridica. Chiar dacă eu rămân în mo­cirlă, te rog ai grijă de copiii mei“.
Oricât de sinceră ar fi o astfel de rugăciune, pentru că de cele mai multe ori e spusă de oameni care nu numai că se mint pe ei înşişi , dar au chiar îndrăz­nea­la de a-L minţi pe Însuşi Dumnezeu, aceas­tă ru­gă­ciune nu este ascultată. De ce? Pentru că omul nu vrea să se ridice. A vrut o dată sau de două ori, şi nu a reuşit. Dar nu a reuşit nu pentru că diavo­lul a fost prea puternic, ci pentru că voinţa sa a fost prea slabă. Dar chiar dacă nu a reuşit să se ridice de la primele încercări, omul nu ar fi trebuit să cedeze. Cedând, a făcut pe plac diavolului.
Este grav când ajungem să Îl minţim pe Dumnezeu. Oricât de adânc am fi căzuţi într-o patimă, Dum­nezeu abia aşteaptă să ne ridicăm. El ne dă tot sprijinul de care avem nevoie. Deci atunci când cineva încearcă să spună că nu mai are putere să se ridice din cădere, având ca justificare primele încercări ne­reu­şite, nu face altceva de­cât să nege ajutorul dumnezeiesc.
Să vorbim acum despre părinţii care au puterea de a se ridica. Despre cei care duc viaţă în rânduială nu vom vorbi acum, ci doar îi vom lăuda şi îi vom încuraja să meargă mai departe pe drumul pe care au pornit. Dumnezeu le va da plată veşnică pentru nevo­in­ţele lor.
Părinţii care se ridică din păcat numai ca să nu le fie rău fiilor arată prin aceasta cât de mult îşi iu­besc copiii. Dumnezeu le-a dat acest dar al dragos­tei. Şi tot Dumnezeu îi ajută să se ridice.
Prea puţini se ridică din păcat într-o clipă. Lupta cu o patimă cu care ne-am obişnuit poate dura uneori luni sau chiar ani de zile. Dar părinţii nu sunt singuri. Cu ei este Hristos.
Există părinţi care se luptă cu o patimă de multă vreme, şi totuşi nu au ajuns la liman. Ei nu au nevoie să li se atragă atenţia asupra faptului că orice cădere a lor are repercusiuni şi asupra copiilor. Ei vor să biruie patima mai ales pentru a asculta poruncile lui Hristos. Ce se întâmplă oare cu copiii unor astfel de părinţi?
Prin harul dumnezeiesc copiii înţeleg lupta părin­ţi­lor. Îşi văd părinţii ca pe nişte ostaşi aflaţi pe câmpul de luptă. Şi copiii se folosesc văzând cum părin­ţii lor nu se dau bătuţi, ci după fiecare înfrângere se ridică din nou.
Ar trebui să vorbim puţin şi despre familia în care unul dintre părinţi e pe drumul cel bun, dar celălalt nu. Celălalt duce o viaţă de păcat, trăieşte departe de Bi­serică. În familie este o tensiune pe care o simt copiii. Părintele care duce lupta cea bună, de cele mai mul­te ori mama, suferă văzând cum celălalt le dă copiilor un exemplu negativ. Suferinţa unor astfel de mame ajunge uneori să se transforme în disperare şi în dez­nădejde. Li se pare că tot ceea ce zidesc ele este dă­râ­mat de taţii care duc o viaţă dezordonată.
E momentul să ne întrebăm: ce rost mai au efortu­rile lor când piedicile sunt atât de mari? Nu ar fi bine să renunţe la lupta lor, şi să înţeleagă că răul fă­cut de soţi este mai mare decât binele pe care îl pot face ele?
Să presupunem că ar fi aşa. Să presupunem că ar fi mai bine ca ele să renunţe, şi că ele chiar renunţă. Le-ar fi oare durerea mai mică? Nu. Dimpotrivă. Su­fle­tele lor ar sângera în continuare. Ele ar asista ne­pu­tincioase la pervertirea treptată a copiilor.
Observăm deci că renunţarea la luptă nu aduce nimic bun.
Acum este momentul să vorbim despre rostul lup­tei acestor mame. Copiii văd şi exemplul negativ al tatălui, dar văd şi lupta martirică dusă de mamă. Prin harul dumnezeiesc copiii încep să înţeleagă ceea ce se petrece în familia lor. Înţeleg că unul dintre părinţi trăieşte pentru Dumnezeu, iar celălalt, pentru pro­prii­le patimi. În minţile lor se duce o luptă, nu ştiu pe care să îl urmeze.
O părere superficială ar fi că faptele celor doi pă­rinţi stau pe un cântar nevăzut. Şi copiii le aleg pe cele care atârnă mai greu. Dar nu trebuie să trecem cu vederea puterea dumnezeiască ce vine în ajutorul părinţilor care merg pe drumul cel bun. Această pu­tere luminează minţile copiilor şi îi ajută să aleagă ceea ce este bine.
Dumnezeu este Drept Judecător, dar este un Jude­că­tor pentru care mila este mult mai de preţ decât drep­tatea. Dumnezeu, văzând jertfa părintelui cre­din­cios, îl va feri pe copil. Sau, în cazul în care totuşi co­pilul o va lua pe drumuri greşite, el va avea vie în min­te pilda părintelui său credincios. Şi, mai devre­me sau mai târziu, această pildă îşi va arăta roadele. În faţa vreunui necaz, sau a unui alt eveniment neaş­tep­tat, copilul de altădată va simţi nevoia unui ajutor pe care această lume nu i-l poate da. Şi atunci îşi va aduce aminte de Dumnezeu, de Cel care vine în aju­to­rul celor care Îl cheamă cu zdrobire de inimă. Îşi va aduce aminte de Doctorul care a vindecat nu nu­mai pe cei orbi trupeşte, ci şi pe cei orbi duhovniceşte.
Să ne ferească Bunul Dumnezeu să ajungem sau să fim ca orbii din parabolă. Iar dacă totuşi suntem ca ei, să picure în inimile noastre mirul pocăinţei. Să ne dea gândul cel bun ca să ne ridicăm din cădere.
Şi dacă nu suntem ca acei orbi, să luăm aminte ca nu cumva să ne lăsăm cuprinşi de mândrie. Nu cum­va să fim ca fariseul care îl judeca pe vameş, dar prin mândria sa era mai păcătos decât el. Mai bine să ne smerim, să ne cunoaştem neputinţele şi să ne dăm sea­ma că am fi putut fi călăuze mai bune pentru co­piii noştri. Să ne dăm seama că, deşi nu suntem orbi, ve­de­rea noastră este slăbită din cauza căderilor noastre. Şi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne însănătoşească.
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să ne creştem copiii aşa cum se cuvine, fără a fi pentru ei prilej de po­ticnire sau de sminteală. Fie ca Dumnezeu să ne în­­­tărească la fiecare pas al vieţii noastre, şi să ne că­lăuzească până la capătul drumului pe calea mântuirii! Amin.