Icoana vorbitoare a fiarei

Între diferitele moduri de pervertire a tinerilor, un loc de frunte îi revine mass-mediei. Mijloacele de in­for­mare în masă au devenit mijloace de intoxicare a oamenilor, de rupere a lor de valorile reale, în nume­le unor valori imaginare.
Televizorul ocupă un loc important în vieţile oa­me­nilor, şi funcţia lui se schimbă pe neobserva­te. Dacă la început vizionarea programelor de televi­zi­une implica o anumită îmbogăţire a cunoştinţelor cul­turale, astăzi vizionarea lor s-a transformat într-o dependenţă faţă de lumea ecranului, care are ca efect anihilarea per­sonalităţii privitorilor, şi nu îmbogăţi­rea acesteia.
Televizorul a fost numit de unii Părinţi du­hovni­ceşti „icoana fiarei“. Chiar dacă această denumire pare exagerată, în spatele ei se ascunde mult adevăr. Încercând să atragem atenţia asupra urmărilor negati­ve ale vizionării îndelungate a programelor de tele­vi­ziune asupra tinerilor, va fi evident că nici oamenii ma­­turi nu se pot sustrage acesteia. Este clar că nu­mai în măsura în care părinţii dovedesc discernă­mânt în „relaţia cu televizorul“, copiii vor putea să se ferească de plasele întinse de magica lume a ecranului.
Descoperirile tehnico-ştiinţifice nu au nimic rău în sine, dar din modul în care sunt folosite se poate observa dacă ele au fost sau nu bine­făcătoare pentru omenire. Când Nobel a descoperit dinamita, care l-a făcut celebru, el a crezut că prin aceasta va aduce un bine omenirii, şi mare a fost decepţia lui când a vă­zut că s-a înşelat. Într-un fel, televizorul este tot un fel de dinamită: în loc să contribuie la culturalizarea oa­menilor, la educarea lor, el este un factor de pervertire a valorilor.
Este uşor să-i privim cu ironie pe cei care trag sem­nale de alarmă asupra efectelor consumului imaginilor TV. Ni se pare că ei nu sunt con­ştienţi de câte lucruri interesante pot fi văzute, de la imaginile despre lumea animalelor şi până la ulti­me­le des­co­pe­riri ştiinţifice, de la cele mai recente ştiri până la re­latările despre cele mai vechi credinţe religioase. În lipsa unei perspective duhovniceşti în pri­vin­ţa televizorului, acesta apare doar ca folositor.
S-a observat că randamentul la învăţătură al tine­ri­lor este invers proporţional cu timpul petrecut de aceş­tia în faţa televizorului: cu cât tinerii au stat mai multe ore pe zi în faţa ecranului, cu atât a scăzut capacitatea lor de asimilare a cunoştinţelor.
De obicei tinerii se uită foarte puţin la emisiuni culturale. Dar chiar şi cei care privesc astfel de emisiuni riscă să cadă în ispita de a supraevalua valoarea televizorului. Considerându-l o sursă sigură de informaţii, ei nu îşi dau seama că în privinţa anumitor su­biecte ştiinţifice prezentarea este deformată. Ca şi la şcoală, atunci când se explică într-un mod aparent sa­vant treptele evoluţiei de la maimuţă la om, tinerii se lasă înşelaţi, având tendinţa de a crede aproape tot ce li se „explică“.
Marea majoritate a tinerilor se uită la televizor mai ales la filme. Lumea filmului, de la filmele de la cinematograf până la filmele pe bandă video, sau la cele vizionate prin reţeaua internet, este aceeaşi lu­me înşelătoare.
Pentru cei mai mulţi tineri, ca şi pentru oame­nii ma­turi de altfel, această lume paralelă, imaginară, fără obligaţii, este o lume ideală. Este lumea în care ai acces la o mulţime de „bunătăţi“. Dar această lu­me este exact lumea care va modela mai apoi viaţa personală, viaţa de zi cu zi.
Din perspectivă duhovnicească, lumea filmului este spaţiul cel mai potrivit pentru păcătuirea cu gândul. Chiar dacă nu toate filmele au sec­venţe erotice, majoritatea includ scene de tandreţe care îi stârnesc pe privitori. Nu numai vizionarea filmelor pornogra­fi­ce duce la păcătuirea cu gândul, ci chiar filmele cu „nevinovate“ momente de apropiere trupească. Ceea ce pentru un adult este doar puţin vătămător, pentru un tânăr poate fi cu mult mai mult.
Dacă la începutul cinematografului exista o cenzură foarte strictă, care mergea până la fixarea nu­mă­ru­lui maxim de secunde admis într-o sec­venţă cu un sărut, astăzi nu mai există aproape nici o cenzură. Oamenii s-au obişnuit să vadă cum personajele de pe ecran trec de la sărut la alte forme mai intime de manifestare a „dragostei“. Ne-am obişnuit cu o „normalitate“ anormală.
Televizorul întinează minţile tinerilor. Ei intră în vârtejul patimilor fără să-şi dea seama. Dacă imediat după vizionarea primelor secvenţe erotice orice tânăr ar cădea în păcatul desfrânării, efectul ar fi mai uşor de sesizat, dar modul în care lucrează păcatul este altul: multă vreme tinerii se vor mulţumi doar să se „îndulcească“ prin imagi­nile pe care le văd, fără a-şi da seama că sunt înşelaţi de diavol. Şi poate că abia după luni sau chiar ani de zile în care sămânţa păca­tului a crescut în inimile lor ei vor păcătui şi cu trupul.
Acesta este principalul motiv pentru care televi­zo­rul poate fi numit „icoana fiarei“: prin el se des­chi­de poarta celor mai grele păcate, făcute mai întâi cu gândul, iar mai apoi cu fapta. Violenţa prezentă la cote ridicate în şcoli aici îşi are originea. Copiii văd că e demn de ad­mi­rat cel puternic, cel care se impune prin forţă. Şi simt la rândul lor nevoia să se impună prin agresivitate.
Influenţa televizorului asupra psihicului tinerilor este foarte mare. Dacă la oamenii maturi dependenţa de televizor a ajuns să fie tratată ca o veritabilă boală psihică, la tineri ea este privită deocamdată cu o în­gă­duinţă nefirească.
De fapt, este dependenţa faţă de o lume fără Dum­nezeu. Telespectatorii intră în pielea actorilor, încep să gândească aşa cum gândesc actorii, încep să intuiască replicile acestora. Încetul cu încetul se scu­fun­­dă într-o lume în care de Dumnezeu nimeni nu are nevoie. Sau în care, chiar dacă este invocat „dum­ne­­zeu“, acest dumnezeu nu are aproape nimic în co­mun cu Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşte Bise­ri­ca, cu Dumnezeul părinţilor noştri. Mare greşeală fac părinţii care nu iau în serios efectele privitului la televizor. Pentru că păcatul se răspândeşte cu o pute­re din ce în ce mai mare, năvălind chiar şi asupra copiilor mici. Cât de nevinovate apar desenele animate clasice faţă de desenele animate de astăzi, dintre care unele sunt atât de pline de violenţă, încât ceea ce le deosebeşte de filmele de acţiune este doar modul de prezentare. Dar scenariul poate fi acelaşi.
O altă mare greşeală fac părinţii atunci când îşi lasă copiii să urmărească ştirile ca să ştie ce se mai petrece în lume, pentru că între ştiri despre catastrofe naturale şi sărbători ale unor popoare copiii văd şi imagini cu femei violate, tineri abuzaţi sexual, sau altele asemenea.
Folosim referirea la păcatele sexuale mai ales pen­tru că este utilă în atragerea atenţiei. Sunt mai greu de observat multe alte păcate la care în­deamnă lumea ecranului, de la iubirea narcisistă de sine, până la mân­­drie sau la falsitate în relaţiile cu semenii. Păcate care pot fi trecute cu vederea de cei care le săvârşesc. Ba uneori sunt considerate chiar virtuţi.
Foarte rare, emisiunile cu caracter religios apar şi ele pe micul ecran. Părinţii trebuie să fie vigilenţi şi cu astfel de emisiuni. Pentru că în afara celor în care apar duhovnici renumiţi, în care este explicată dreapta credinţă, sunt şi emisiuni în care mesajul Bisericii este prezentat deformat. În care se pune accentul mai mult pe importanţa apropierii dintre religii decât pe specificul acestora.
Hristos nu a venit ca să împace diferitele credinţe religioase. Sfinţii Apostoli nu au încercat să ames­te­ce învăţătura creştină cu ideile păgâne ale celor pe care îi converteau. Sfinţii Părinţi de la Sinoadele Ecu­me­ni­ce nu s-au sfătuit cum să armonizeze cuvântul Scrip­turii cu ereziile, ci dim­potrivă.
Toată tradiţia Bisericii arată că nu deformând cre­din­ţa creştină pentru a o apropia de alte religii vom dobândi Împărăţia cerurilor, ci numai păs­trând în întregime învăţătura lui Hristos, care s-a dovedit a fi lumii acesteia piatră de poticnire.
Nu putem nega faptul că mediul social s-a schimbat, că trăim într-o lume în care tehnica a evoluat enorm. Însă multe descoperiri au avut şi efecte de o nocivitate greu de apreciat acum, dar pe care viitorul o va vădi. Reţeaua computerizată de internet oferă în acelaşi timp accesul la cele mai noi apariţii editoriale, dar şi la cele mai destrăbălate imagini porno­gra­fi­ce. E de ajuns să apeşi pe un buton, şi cunoşti ce vrei despre orice păcat.
În aceste condiţii, sfatul de a interzice cu asprime co­piilor să se uite la televizor ar fi cel mai po­trivit. Dar copiii vor avea tentaţia fructului oprit, şi tot vor găsi un mod de a se uita. Un sfat pentru reducerea efec­tului privitului la televizor este ace­la ca părinţii să fie atenţi la programele pe care le urmăresc ei în­şişi, ca nu cumva să se vateme şi pe ei, şi pe copiii lor. Părinţii să aibă mare grijă ce fel de programe urmăresc copiii lor.
Acest îndemn este valabil şi în ceea ce pri­veşte căr­ţile, ziarele şi revistele. Oferta de infor­maţie este uriaşă. Astăzi tot mai puţini tineri citesc cărţi de va­loa­re. Cei mai mulţi se mulţumesc cu citirea presei. Dacă îi vom lipsi pe copiii noştri de marele folos al citirii unor cărţi bune (şi prin cărţi bune nu înţelegem neapărat pe cele scrise cu talent literar, ci pe acelea al căror mesaj este folositor), pierderea va fi mare.
Atât în cazul privitului la televizor, cât şi al ci­ti­tu­lui şi al vizionării diferitelor spectacole, cel mai im­por­tant lucru este ca tinerii să aibă discer­nământ. Discernământul este dar al Duhului Sfânt şi nu se dobândeşte într-o zi sau două. Dar prin rugăciune în­delungată, sub atenta supraveghere a părinţilor, tine­rii pot învăţa să deosebească ce anume îi foloseşte du­hovniceşte şi ce anume le dăunează.
Dacă nu-i putem opri să se uite la televizor, cum nu-i putem opri să citească, îi putem ajuta să aleagă să se împărtăşească numai din ceea ce îi îmbogă­ţeşte, evitând prea multele ispite.
Sfântul Vasile cel Mare, în binecunoscutul său Cu­vânt către tineri, adresându-se celor din vremea sa îi îndemna nu să respingă operele în­ţelepţilor din antichitatea păgână, ci să culeagă ca albina de pe flori tot polenul din scrierile acelora.
Aceasta ar trebui să fie atitudinea tinerilor tari în cre­dinţă faţă de orice formă de răspândire a cul­turii: nu să dea înapoi, ci să aibă curajul de a culege tot ce este bun. Spre deosebire însă de tinerii creştini din vre­mea Sfântului Vasile, care Îl iubeau pe Dumne­zeu şi care pentru viaţa lor curată dobândeau discer­nământ du­hov­nicesc, tinerii din vre­mea de astăzi, a căror legătură cu Biserica este superficială, riscă foar­te mult atunci când încearcă să separe binele de rău fără să se gândească în­delung. Riscă să confunde binele cu răul.