Despre legătura dintre nasi si fini

Cuvânt la botezul unui prunc
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi pentru a lua parte la slujba botezului unui prunc.
Emoţia este mare. A părinţilor, a naşilor şi a tu­tu­ror celor de faţă. Mare este şi emoţia şi bucuria preotului care a botezat pruncul. Cât despre ceea ce a simţit copilul în clipa în care a intrat în Biserică, în clipa în care a devenit membru al Trupului lui Hristos, nu ne este nouă a vorbi. Mare taină este aceasta!
Dar este momentul să vorbim puţin despre acest co­pil şi despre cel care a primit a-i fi sprijin duhov­ni­cesc pe calea mântuirii, adică despre naşul său. Deşi se obişnuieşte să se considere că amândoi naşii au aceeaşi responsabilitate, de fapt rolul mai important este cel al persoanei de acelaşi sex cu cel bote­zat, în cazul de faţă al naşului. Naşul a spus lepădă­rile, el a rostit Crezul. El şi-a asumat rolul de călăuză a pruncului. Dacă am fi asistat la botezul unei fetiţe, aceleaşi lucruri ar fi fost valabile pentru naşă. Ori­cum, după cum este de la sine înţeles, naşii se ocupă împreună, nu separat, de finii lor.
Vom vedea imediat de ce am făcut totuşi această diferenţiere.
Dar mai întâi să vedem ce implică un botez. Naşii cheltuiesc bani, încearcă să facă după slujbă o petrecere de pomină, şi să le facă finilor daruri cât mai scumpe. Şi pentru că micuţii nu prea sunt capabili să aprecieze cum se cuvine dărnicia naşilor, de multe ori această dărnicie se manifestă printr-o sumă mare de bani oferită părinţilor.
„Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi!“
„Nu face nimic, e plăcerea noastră, doar pentru asta suntem naşi.“
Cuvintele acestea nu se învechesc, ci, dimpotrivă, devin din ce în ce mai actuale. Mai apropiate de mo­dul în care omul zilelor noastre înţelege credinţa creştină.
Cu cât e masa mai bogată, cu cât este băutura mai multă, cu atât botezul este mai reuşit. „L-am împăcat şi pe Dumnezeu, ne-am simţit şi noi bine“, zic de obicei naşii. Şi, nu rareori, băutura prisoseşte atât de mult, încât unii dintre meseni pleacă la casele lor de-abia ţinându-se pe picioare.
„Doar odată e botezul lui Costel, sau al Anei, lasă-mă să mă simt bine!“, îi spune naşul naşei care îi atrage atenţia asupra faptului că de la prea multă băutură i se va face rău.
Nu e o noutate pentru nimeni că unii înţeleg bo­te­zul doar ca pe o distracţie pentru trup. Şi, mai ales, pentru pântece. Că sunt unii care, deşi beau cu măsu­ră, mănâncă până li se face rău.
Poate că unii dintre cei de faţă se miră auzind cum, la acest moment de bucurie, cineva vor­beşte despre lucruri mai puţin frumoase. Dar vor­besc tocmai pentru că naşul m-a rugat să fac aceasta. Şi dacă stau să mă gândesc, e momentul cel mai potrivit pentru a cugeta asupra măreţiei Tainei Sfântului Botez şi a modului în care diavolul se răzbună pentru faptul că încă un prunc a devenit membru al Bisericii.
Să mă ierte cei care vor considera acest cuvânt prea dur, şi să mă creadă că nu sunt eu de vină pentru faptul că atrag atenţia asupra unor aspecte neplăcute. Mi-ar fi plăcut ca ele să nu existe. Dar din mo­ment ce ele există, ar fi o greşeală să le ignorăm.
Să revenim la masa de la botez. Dintre cei care se lasă ameţiţi de băutură, naşul este cel care de obicei se simte mai îndreptăţit să bea mult. Se simte în centrul atenţiei. Şi este. Nu de multe ori în viaţă este ci­neva naş. Unii sunt o singură dată în toată viaţa lor. Şi atunci, caută să trăiască la maximum aceste cli­pe. Cel mai simplu mod de a te bucura de ceva este să te bucuri într-un mod pătimaş. Şi naşul, nu de pu­ţine ori, caută acest mod. Finuţul doarme de obicei într-o altă cameră, nefiind în stare să participe la os­păţ şi nici să îşi dea seama că lucrurile o iau pe un făgaş greşit.
De ce? Pentru că, dacă am asemăna botezul cu ziua de naştere, şi botezul tocmai naştere duhov­ni­ceas­că este, sărbătoritul este finul, şi nu naşul. Este ziua de naştere a finului, nu a naşului.
De aceea nu este firesc ca imediat după termi­na­rea slujbei religioase finul să treacă pe un plan se­cun­dar. El trebuie să rămână în centrul atenţiei. Bine, şi atunci ce să facem, să ţinem pruncul lângă noi la masă? Nu e vorba de aşa ceva. Fiind mic, va adormi destul de repede. Slujba l-a solicitat prea tare şi de aceea îl va fura somnul.
Să ne întrebăm: Ce am putea face pentru ca pruncul să rămână în centrul atenţiei? Să punem o masă mai sărăcăcioasă? Să lăsăm copilul să doarmă în faţa mesenilor, pentru ca mesenii să fie nevoiţi să vor­bească în şoaptă? Nu. O astfel de soluţie ar fi superficială.
Atunci, ce e de făcut? Iată o întrebare foarte grea, cum grele sunt toate întrebările privitoare la viaţa creştină.
Vom părăsi pentru câteva clipe răspunsul la aceas­tă întrebare pentru a da glas unei alte posibile întrebări pe care şi-ar putea-o pune cineva dintre cei pre­zenţi: „Şi deci la petrecerea de după botez nu e voie să dansăm? O să fie ca la înmormântare.“
În primul rând ar trebui să spunem că masa de după botez ar trebui să fie nu petrecere, ci agapă. Adi­că masă a dragostei, masă a comuniunii sufle­teşti. Ar trebui să fie o astfel de masă încât, dacă într-o clipă Dumnezeu ar muta masa cu tot cu me­seni înăuntrul unei biserici, nici unul dintre invitaţi nu s-ar simţi întristat. Ar trebui să fie o masă a dragostei, în care să se simtă prezenţa lui Hristos.
„Şi o să fie ca la înmormântare?“
Nu, bineînţeles că nu. Poate numai dacă cineva dintre meseni nu este botezat, sau socoteşte credinţa o prostie, ar putea fi trist văzând cum pruncul a intrat în rândul creştinilor. Cum a fost îngropat pentru lu­mea aceasta de desfrâu şi de păcat, şi cum a înviat pen­tru Hristos. Dar nu cred să existe oameni cu o ini­mă atât de împietrită, încât să se întristeze că un copil a intrat în Biserică.
Botezul este moment de bucurie creştinească. Vrea cineva să danseze? Da, asta o ştim cu certitudine. Tocmai pentru faptul că la multe mese de după botez se dansează.
Să încercăm să vedem cum şi dacă e firesc să se danseze la astfel de ocazii. Există muzică pentru astfel de prilejuri? Există dansuri care să ne ajute să ne manifestăm bucuria duhovnicească? Precum ştiţi, nu.
Şi atunci, de ce se dansează la unele mese care ar trebui să stea sub semnul lui Hristos?
Pentru că oamenii vor să se simtă bine, vor să se distreze, şi atunci transformă masa aceasta într-un prilej de a petrece. Oamenii caută cu disperare mo­men­te în care să evadeze din greutăţile vieţii de zi cu zi. Viaţa este grea, şi parcă din ce în ce mai grea. Să căutăm să îi înţelegem pe cei care, apăsaţi de grijile materiale, abia aşteaptă să evadeze. Abia aşteaptă să mai respire un pic. Abia aşteaptă să se distreze.
Şi botezul le oferă un astfel de prilej. E de ajuns să fie câţiva oameni cu bună dispoziţie care să vrea să danseze, că în câteva clipe agapa s-a transformat în petrecere, sau chiar în bairam. Cuvântul acesta turcesc, bairam, este reprezentativ pentru modul în care ştiu să se bucure unii creştini astăzi. Se bucură ca şi turcii sau ca alţi păgâni.
Problema este cei care vor să meargă la un bairam nu se gândesc că, dacă transformă agapa într-un bairam, păcatul lor este foarte mare. Pentru că aşa îi vor face rău copilului. De ce? Pentru că taie aripile du­hovniceşti ale naşului. După botez naşul ar trebui să fie ca un preot după hirotonie. Răspunderea pri­mită este foarte mare. Şi un bairam nu numai că nu îl ajută pe naş să îşi ia în serios responsabilitatea, ci dim­­potrivă. Îl ajută să uite că a luat asupra sa crucea grea a năşitului. Îl ajută să înţeleagă greşit năşitul.
Ca să nu lungim cuvântul pierzându-ne în detalii, mai spunem o dată doar că agapa trebuie să rămână agapă. Şi că mare păcat au cei care confundă agapele cu bairamurile.
Nu, agapa de după botez nu este parastas, nu stăm cu sufletele cernite. Decât o masă fariseică, în care toţi au masca evlaviei, dar din inimile lor cucernice lip­seşte dragostea şi bucuria, mai bine o masă a va­me­şilor, cu muzică şi dans.
Decât o masă a celor care, asemenea unor sec­tanţi, repetă din gură numai psalmi şi pericope evan­ghe­lice, dar au inimile pustii, mai bine o masă a ce­lor care râd şi glumesc fără măsură.
Dar noi nu cu fariseii trebuie să ne comparăm, şi nici cu sectanţii. Noi trebuie să trăim ca nişte creştini adevăraţi.
Aşa că ar trebui să preferăm o masă de la care să lipsească dansul, dar să fie prezentă dragostea. Să lipsească beţivii, dar să nu lipsească băutura. Adică vi­nul să se bea cu măsură. Aici este graniţa dintre bu­curiile lăsate de Dumnezeu şi patimi. Vinul veseleşte inima omului, asta o ştim cu toţi. Dar toţi ştim că peste o limită o înveseleşte definitiv, ajungându-se la be­ţie. Să avem grijă să păstrăm în toate buna cuviinţă.
Am vorbit cam multe despre masa de la botez, aşa că vom intra direct în miezul problemei. Vom vor­bi despre asemănările dintre naşul de la botez şi naşul de la călugărie.
De ce oare credeţi că se foloseşte acelaşi cuvânt pentru două situaţii care par atât de diferite, năşia de la botez cu cea de la călugărie? Să fie oare lipsiţi de imaginaţie cei care au statornicit graiul bisericesc? Nu, în nici un caz.
Ci pentru că, aşa cum naşul de la călugărie îl ia sub mantia sa pe cel care depune voturile monahale, şi luându-l sub mantie se angajează să îi fie model de viaţă duhovnicească, tot aşa naşul ar trebui să se pre­gătească să fie model pentru cel botezat.
Observăm o diferenţă care pare foarte mare. Din clipa în care un părinte a luat pe cineva sub mantie, din acea clipă îi devine model. În cazul botezului unui prunc, acesta este prea mic pentru a-şi da seama dacă naşul îi este sau nu un model bun.
Abia peste zece ani sau chiar mai mult copilul îşi va putea da seama dacă naşul îi este sau nu model du­hovnicesc. În primii ani de copilărie venirea naşu­lui este percepută ca un moment de primire a daru­ri­lor. Şi este frumos ca, după posibilităţi, naşii să le facă daruri copiilor.
Esenţial este însă ca naşii să fie preocupaţi de creşterea duhovnicească a finilor.
Ştiţi că înaintea unui examen sunt tineri care nu pot dormi din cauza emoţiei. Dar aţi auzit pe cineva că nu a putut dormi în noaptea de dinainte de a de­ve­ni naş? Că cineva s-a frământat din cauza responsa­bilităţii pe care şi-o asumă?
Nu. Pentru că lumea de astăzi a reuşit să schimbe rolul naşului în viaţa finului. Bineînţeles că acest pro­ces a durat multă vreme, că nu era de ajuns un sin­gur deceniu pentru ca lucrurile să se schimbe. Dia­volul a lucrat treptat, încet-încet, astfel încât să nu fie descoperit.
Aşa încât pare oarecum firească reacţia unui naş care, auzind învăţătura Bisericii despre acest su­biect, să încerce să se justifice: „Nu am ştiut exact cât de mare răspundere mi-am asumat. Eu m-am gândit mai ales la partea materială, şi Dumnezeu ştie că i-am făcut mult bine finului meu.“
Numai că mai important este aspectul spiritual. Na­şul nu mai poate da înapoi, nu mai are cum să renunţe la faptul că este naş. Şi nici nu trebuie să re­nunţe. Ci trebuie să înveţe să fie naş. Aceasta presu­pu­ne în principal două direcţii: trebuie să înveţe să tră­iască creştineşte şi să aibă priceperea de a fi călă­uză pentru fin.
Nimeni nu poate spune că a atins desăvârşirea, nimeni nu poate spune că a ajuns la capătul drumului. De aceea nimeni nu poate spune că nu mai are ce învăţa în viaţa creştină. Tot aşa, nimeni nu poate spu­ne că este un învăţător desăvârşit. Cine spune aşa ceva ori se minte, ori este înşelat de draci.
Aş spune că dacă în fiecare zi ar trebui ca drept­cre­dincioşii să pună început bun mântuirii, cu atât mai mult în momentul în care un creştin devine naş ar trebui să pună început bun.
Începutul bun nu se pune nici prin dans şi nici prin beţie. Începutul bun se pune prin rugăciune.
Puţini îşi doresc de fapt să fie naşi vrednici. Puţini au idee despre însuşirile pe care trebuie să le aibă un naş. E ca la nuntă. Dacă mirii şi-au ales naşii gândindu-se la avantaje materiale, în momentul în care se lo­vesc de problemele pe care le întâlneşte în mod firesc o tânără familie creştină, se vor simţi singuri. Na­şii care nu duc o viaţă creştină nu vor fi în stare să le dea sfaturile de care au nevoie. Totuşi, din lipsă de smerenie, ei nu îşi vor recunoaşte neputinţele, ci vor fi dispuşi să dea sfaturi izvorâte din propria lor trăi­re. Astfel de sfaturi nu au nimic în comun cu sfatu­ri­le de care aveau nevoie tinerii. Experienţa creştină nu se poate mima. Tinerii vor înţelege destul de repede greşeala fă­cu­tă. Dar va fi prea târziu, naşii nu se mai pot schimba.
Acelaşi lucru se întâmplă cu naşii de botez. Chiar dacă mai târziu, nepriceperea lor tot va ieşi la iveală.
Cât de trist este pentru un tânăr creştin să înţeleagă că părinţii săi i-au ales drept naş nu un om, ci un sac cu bani. De cele mai multe ori chiar un săcu­leţ, numai cu bani să fie. Cât de mare este durerea lui când înţelege că a fost asemănat cu un cântar de eva­luat robi ai banului. Părinţii au vândut rolul de naşi pe lucruri fără preţ.
Cum să mai creadă un astfel de tânăr că cele du­hov­niceşti sunt mai preţioase decât cele lumeşti?
„Bine că tinerii nu îşi pun astfel de probleme“, s-ar putea zice. Nu e bine, e rău, că dacă şi le-ar pune, ar găsi şi răspunsul la ele. Înţelegând cât de mare nevoie au de modelul pe care ar trebui să îl ofere naşii, tinerii nu vor şovăi să caute astfel de modele.
Tinerii ai căror naşi nu duc o viaţă creştinească nu sunt predestinaţi pierzaniei. Dumnezeu îi iubeşte şi vrea mântuirea lor. Ei nu au nici o vină că naşii lor nu sunt mai evlavioşi.
Putem spune că atunci când au părinţi creştini, tinerii nu mai au nevoie de alte modele. Dar nu este aşa. Dacă ar fi fost aşa, atunci Biserica ar fi rânduit ca părinţii înşişi să fie şi naşi.
Nu ne este nouă cu putinţă să înţelegem de ce pă­rinţii nu sunt şi naşi. Totuşi putem încerca să ne dăm un răspuns. Viaţa duhovnicească presupune li­ber­tate. În orice familie există anumite tensiuni între genera­ţii. Sau cel puţin diferenţe fireşti între modul de a în­ţelege viaţa, deosebiri explicabile prin diferenţa de vâr­stă, care implică o diferenţă de experienţă şi o di­fe­renţă de atitudine.
Tinerii sunt obişnuiţi cu părinţii pe care îi văd în fiecare zi, cărora le văd nu numai virtuţile, ci şi ne­pu­tinţele. Şi de aceea nu sunt capabili întotdeauna să îi aprecieze aşa cum se cuvine.
De aceea ar fi normal să se deschidă mult mai uşor faţă de persoana lăsată de Dumnezeu tocmai pentru a oferi sprijin sufletesc. Naşul ar trebui să fie preocupat de sporirea duhovnicească a finului.
Nu neglijăm deloc rolul părinţilor. Este evident că pentru copii, mai ales când sunt de vârste mici, pă­rin­ţii sunt un model mult mai apropiat decât naşii. Îna­in­te de a înţelege ce înseamnă a avea naş, copilul îşi vede părinţii. Într-un fel, părinţii sunt primii naşi ai copilului lor.
Cu trecerea timpului însă, copiii simt nevoia unei anumite independenţe faţă de părinţi. Acum este mo­mentul cel mai prielnic pentru ca naşii să îşi ia în serios rolul de prieteni. Dar nu de prieteni care ştiu numai să îşi ducă finii la pescuit sau la plimbare. Ci de prieteni faţă de care copiii îşi deschid sufletele.
Ce se poate face când aceşti prieteni, aceşti în­dru­mători, nu cunosc drumul pe care vor să îi călău­zeas­că pe fini? E vorba despre situaţiile în care naşul ales nu este botezat în credinţa ortodoxă. Această po­ziţie, de a fi naş fără a fi creştin ortodox, este ab­sur­dă. Unii profită de faptul că preoţii nu întreabă de fiecare dată dacă naşii sunt ortodocşi, şi strecoară naşi contrafăcuţi. Câtă vreme cineva nu este ortodox, nu poate năşi prunc de această credinţă. Nu poţi fi profesor de tenis dacă nu ştii decât fotbal. Şi invers. Copilul trebuie să aibă un model duhovnicesc în na­şul său. Şi ce model poate fi cineva care stă departe de Sfintele Taine, ci­neva care nu face parte din Bise­rica dreptmăritoare?
Aveţi foarte mare grijă când alegeţi naşii pentru copiii voştri. A vorbi despre rolul naşilor în viaţa spi­rituală a finilor pare ciudat oamenilor care nu vin prea des la biserică. Este ca şi cum ai vorbi despre inorogi sau despre extratereştri. Sau despre Feţi Fru­moşi şi Ilene Cosânzene.
Nu există cărţi despre acest subiect. Şi chiar dacă ci­neva s-ar apuca să scrie, o astfel de carte nu s-ar bu­cura de o primire prea bună. De ce? Pentru că oa­menii nu vor să îşi schimbe modul de a înţelege viaţa. Oamenii au ajuns la un mod de a înţelege cre­dinţa creştină, care are foarte puţine lucruri comune cu cre­din­ţa creştinilor de acum un veac. Oamenii nu vor să audă de povăţuire duhovnicească, de modele, de nevoinţă.
Unii şi-au făcut din credinţa creştină un fel de idol. Înţelegând-o după placul lor. Şi asta se vede foar­te bine din relaţia naş-fin, aşa cum se trăieşte de obicei.
Trebuie să spunem însă, spre binele copiilor şi al naşilor care vor să meargă pe calea mântuirii, că lu­crurile ar trebui aşezate într-un anumit mod.
Se poate obiecta că poate Biserica a greşit atunci când a rânduit ca la botez să fie nevoie de naşi. Poate că năşitul e doar o practică socială care corespunde unor forme de convieţuire ce nu mai sunt actuale as­tăzi. Dăm un singur argument, invocat în acest sens: „Din moment ce tinerii de astăzi păcătuiesc mult mai mult decât tinerii de acum un secol, şi păcatele lor nu sunt cunoscute de nimeni, poate numai de duhov­nic, cum ar mai putea naşii să îşi îndeplinească rolul de călăuze, neavând habar de căderile finilor?“
Un asemenea argument nu ţine seama de faptul că tocmai acesta este rolul naşilor: să îi înveţe pe fini cum să meargă pe drumul cel bun, cum să nu facă păcatele pe care le fac ceilalţi tineri. Şi cu cât gene­raţiile care vin vor fi mai aplecate spre desfrâu, cu atât rolul naşilor va fi mai mare.
În privinţa raportului cu duhovnicul, nu au cum să apară situaţii încordate. Ei nu îşi împart aceleaşi atri­buţii. Naşul nu are cum să substituie rolul duhov­ni­cu­lui. El nu are puterea de a da iertare de păcate.
Totuşi, în unele cazuri duhovnicul poate suplini lipsa naşului. Sau, mai precis, lipsa duhovnicească a naşului. Numai că timpul este foarte scurt şi de aceea preoţii nu pot avea pentru fiecare tânăr mo­men­tele de deschidere sufletească pe care ar fi normal să le aibă naşii.
Iar cei care se întreabă dacă nu cumva în vremurile în care trăim ar fi bine să modelăm predaniile Bisericii după mersul societăţii, şi să renunţăm la idei secundare, cum ar fi povăţuirea pe care naşii trebuie să o dea finilor, ar trebui să înţeleagă un lucru: nimic din ceea ce învaţă Biserica nu ţine de o epocă sau de alta. Ceea ce a învăţat Hristos, ceea ce au pro­po­văduit Sfinţii Apostoli şi au învăţat Sfinţii Pă­rinţi nu poate anula nimeni niciodată.
Am lungit cam mult acest cuvânt. Dar cum să nu îl lungim când vorbim despre ceva atât de important?
Nu cred că este totuşi cazul să mai amintim acum de diferitele superstiţii care se păstrează cu mul­tă „sfinţenie“. Vom observa totuşi că diavolul nu pu­tea pierde ocazia de a-şi îndeplini rolul de pervertitor al sufletelor. Aşa cum la marile sărbători creştine asis­tăm la o sumedenie de manifestări ale credinţelor păgâne, manifestări a căror origine diavolească este greu de sesizat de omul obişnuit, tot aşa cu ocazia bo­tezului asistăm la ceremonii specifice.
Ceremonii asemănătoare au loc cu ocazia „tăierii moţului“ de către naşi, când pruncul împlineşte vâr­sta de un an. Cea mai cunoscută este cea prin care prun­cul este pus să aleagă de pe o tavă diferite obi­ec­te. Şi în funcţie de ceea ce alege, i se spune ce va fi în viitor. Este de la sine înţeles că de pe această tavă nu lipseşte crucea. Dar acest amănunt nu schimbă situaţia. Crucea nu lipseşte nici din practica vrăjitoarelor de astăzi. Crucea nu are cum să sfinţească lu­crarea diavolului. Chiar dacă pare nevinovat, obi­ce­iul de a pune copilul să aleagă este un lucru păgânesc, un lucru de ocară. Iar dacă naşii sau părinţii spun că fac acest lucru numai în joacă, e bine să ştim că atunci când avem de-a face cu lucrurile drăceşti, regula jocului nu o stabilim noi, ci diavolul care vrea să ne piardă.
Tot acum ar trebui vorbit despre numele pe care naşii împreună cu părinţii îl aleg pentru prunc. În ultimul secol a apărut o modă de a da copiilor nume luate din cărţi sau din filme, şi care nu au nici o legătură cu numele din sinaxare. O astfel de alegere este greşită. Un băiat pe care îl cheamă Elvis, de exemplu, va căuta să se asemene cântăreţului al cărui nume îl poartă, şi nu vreunui sfânt care l-ar ocroti în mod deosebit. Chiar dacă părinţii mai pun la botez şi un nume creştin, ca să nu se supere părintele, ei nu vor striga copilul decât cu celălalt nume. Ar trebui ca preoţii să nu accepte să dea pruncilor alte nume de­cât cele din sinaxare. De aceea, atunci când unii pă­rinţi se bucură că l-au convins pe preot să dea prun­cului un nume necreştin, ar trebui să înţeleagă că bu­curia lor va avea roade neplăcute.
Şi ştiţi doar că până acum un secol copiii nu pri­meau la botez decât un singur nume. Aşa este tra­di­ţia creştină. În cazul în care din prea multă dragoste faţă de doi sfinţi îi punem copilului ambele nume ale acestora, va trebui să ştim că ne asumăm un mod de înţelegere a credinţei diferit de cel tradiţional. Şi râv­na prea mare duce la mândrie şi apoi la cădere.
Acum, după ce am luat aminte la Sfânta Taină a Botezului, să luăm aminte la marea responsabilitate pe care o avem gândindu-ne că între noi a mai apă­rut un suflet creştin. Să cugetăm la pilda pe care o vom oferi acestui prunc.
Vrem sau nu, va creşte între noi. Se va lovi de slă­bi­ciunile şi neputinţele noastre. Ar fi bine să vadă în noi fraţi ai săi în Hristos, fraţi mai mari care îi ara­tă dragoste şi înţelegere.
Putem spune că pentru acest copil parohia va fi adunarea celor care, fără a-i fi naşi în adevăratul sens al cuvântului, îi vor fi naşi prin faptul că îi vor fi exemple pe drumul credinţei.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim pilde vrednice acestui prunc care a primit harul Botezului. Să îi dea Dumnezeu sănătate sufletească şi trupească, pen­tru a face toate cele bune până la sfârşitul vieţii sale! Amin.