Familia – mica Biserică

Un cuplu care trăieşte fără credinţă în Dumnezeu îşi creşte copiii fie ca într-un muzeu, fie ca într-o şcoa­lă, fie ca într-un templu păgân sau într-o închisoare.
Casa este pentru copil un muzeu atunci când îi lip­seşte dragostea. El vede în jurul său lucruri atră­gă­toare, lucruri frumoase, de care însă se plictiseşte repede, şi ruptura de mediu este inevitabilă. Căminul care nu-i oferă dragoste nu este de fapt un cămin. De­geaba părinţii i-au cumpărat toate jucăriile, de­gea­ba toate prăjiturile şi toate celelalte bunătăţi. Co­piii au nevoie de părinţi care să-i iubească, să-i înţeleagă, să le acorde timp. Părinţii sunt chemaţi să fie primii prieteni ai copiilor lor.
Casa este pentru copil şcoală atunci când este obli­gat să înveţe cât mai mult, să devină cel mai bun din clasă, cel mai „deştept“, cel mai priceput; să ajun­gă acolo unde părinţii lui nu au reuşit. Copilul e înecat de cunoştinţe şi nu mai poate să le facă faţă. Devine inhibat şi capacitatea de învăţare îi scade.
Casa e pentru copil templu păgân atunci când, chiar dacă s-au unit în faţa lui Dumnezeu prin Taina Cunu­niei, părinţii trăiesc în patimi. Copilul vede şi aude lucruri urâte şi mintea lui se umple de întinăciune. Des­frâu, beţie, ură şi mânie, păcat după păcat, toate ajung la cunoştinţa lui. Lumea este pentru el o lume rea. Oricât de multă dragoste ar încerca să-i arate pă­rin­ţii care slujesc păcatului, copilul o primeşte cu greu.
Uneori copiii le apar părinţilor ca un veritabil ba­last de care nu prea au cum să scape. Copiii cresc într-un mediu insuportabil şi inimile lor plăpânde sunt doborâte de răutatea care îi înconjoară. Atunci copiii cresc în închisori. Familia este pentru ei un me­diu ostil de care vor încerca să scape. Familia este pentru ei întruchiparea răului.
Şi mai greu este însă când părinţii îşi aban­do­nea­ză sarcina de părinţi, nu se mai interesează de copii, şi familia se destramă.
Divorţul, din ce în ce mai răspândit astăzi, este unul dintre factorii care contribuie la stricarea copii­lor. Foarte greu va mai putea fi convins cineva care şi-a petrecut copilăria departe de unul dintre părinţi că fa­milia poartă binecuvân­tarea lui Dumnezeu.
Faţă de cele enumerate mai sus, familia-cur­să, pa­re mult mai bună. Prin familie-cursă înţele­gem fa­mi­lia în care este în aparenţă pace, linişte şi dra­goste, deşi Dumnezeu lipseşte. Părinţii fac mari eforturi pen­­­tru creşterea copiilor, asigurân­du-le tot ce le este ne­cesar. Sunt alături de ei şi-i înconjoară cu dragos­te, iar copiii cresc fericiţi.
Dar în clipa în care se maturizează, ei observă că ceea ce părea bun era de fapt o himeră. În faţa proble­me­lor vieţii fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot trăi o via­ţă curată, iar echilibrul lor devine din ce în ce mai fragil. Modelul de viaţă pe care îl aveau ca reper nu mai stă în picioare. Şi atunci intervine ruptura. Sa­cri­fi­ciul părinţilor a fost inutil. Tinerii se revoltă, căci aveau nevoie de puncte de sprijin care să nu se clatine. Şi, fiind dezamăgiţi, îşi reneagă părinţii şi neagă familia.
În fiecare din situaţiile de mai sus, dintr-un motiv sau altul, familia nu apare pentru tânăr ca ceva valo­ros, ca ceva ce merită să fie preţuit. Familia nu este în­ţeleasă ca sălaş al întâlnirii, al dragostei şi al co­mu­niunii, ci ca sălaş al însingu­rării, al necazurilor sau al răutăţii.
Prin Taina Cununiei, familia creştină e întemeiată de Dumnezeu ca o mică Biserică, loc al prezenţei Dumnezeului celui Viu şi al binecuvân­tărilor Sale ce­lor bogate. Numai într-o astfel de fa­milie copiii vor descoperi rostul pentru care pă­rinţii lor cred în Dumnezeu şi îi îndreaptă pe calea mântuirii.
Câtă vreme sunt mici, copiilor li se pot spune lu­cruri frumoase despre Dumnezeu, care îi mişcă aşa cum îi mişcă şi poveştile. Dar cu trecerea vârstei, co­piii nu se mai mulţumesc doar să asculte, ei încep să obser­ve. Şi spiritul lor de observaţie este ascuţit. De­gea­ba li se spune că Dumnezeu este Cel care aduce pacea, dacă îi văd pe părinţi că se ceartă. Degeaba li se spune că Dumnezeu iubeşte virtuţile, dacă îi văd pe părinţi plini de patimi, dacă ştiu că părinţii lor nu fac ceea ce îi învaţă pe ei să facă.
Pentru copii părinţii sunt primele modele, primele icoane. Cel mai puternic exemplu, cel mai uşor de imi­tat. Dacă părinţii şi-ar da seama de uriaşa responsabilitate pe care o au poate că ar duce o viaţă mai curată.
Copiii Îl văd pe Dumnezeu prin părinţi. Părinţii sunt preoţii casei lui Dumnezeu, care este familia. Cre­­din­ţa pe care copiii o primesc de la părinţii lor are ca punct de sprijin încrederea lor în cei mari. Copiii cred mai ales pentru că punctele lor de reper, părinţii, cred la rândul lor. Numai când familia este o mică Biserică educaţia dată de părinţi poate da roade care nu se strică. Sufletele copiilor suferă când sunt sfâşia­te, fragmentate: când li se spune ceva, şi văd altceva.
Sunt cazuri în care unul dintre cei doi părinţi tră­ieş­te o viaţă pătimaşă. Dacă celălalt părinte va fi un model de răbdare şi de credinţă, copiii se vor folosi. Când copiii simt că mama sau tatăl lor poartă greu­tă­ţi­le aduse de patimile şi slăbiciunile celuilalt fără să cârtească, urând păcatul şi iubin­du-l pe păcătos, ei văd în această putere prezenţa vie a lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă cu familiile în care domneşte ne­în­­ţelegerea, în care nu se simte şi nici nu se cheamă pa­cea Duhului Sfânt? Dacă părinţii nu se luptă să depăşească tulburările, copiii vor suporta consecin­ţe­le. Dar dacă părinţii pun început bun – şi la aceasta îi îndeamnă în fiecare zi Mântuitorul Hristos –, atunci ei deschid uşa casei ca să intre Dumnezeu. Nu este uşor să se depăşească aceste tulburări. Vor fi poate luni întregi de luptă duhovnicească. Dar pentru lupta lor, Dumnezeu îi va acoperi cu harul Său pe copii.
Nu există familie perfectă, aşa cum nu există om fără de păcat. Nu există familie care să nu aibă ispi­te. Viaţa este o luptă care implică greutăţi, căderi şi ridicări.
Dar toate familiile sunt chemate să fie mici bise­rici, aşa cum toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie. Copiii vor vedea că liniştea care domneşte în cămi­nul lor nu se află în casele în care Dumnezeu nu este primit. Şi când vor creşte mari, îşi vor dori să aibă fa­­milii binecuvântate de Dumnezeu.
Iar dacă totuşi păcatul îi va birui, oricât de mare ar fi căderea, dorul unui cămin liniştit nu se va şterge din inimile lor. Şi poate că vor reuşi să se ridice din că­dere şi să-şi întemeieze familii care să le aducă aminte de frumuseţile copilăriei. Familii în care să domnească dragostea, înţelege­rea, bucuria.
Părinţilor care vor ca familiile lor să se sfin­ţească, să devină mici biserici, şi copiii lor să crească în dreap­ta credinţă, cred că este potrivit să le aducem aminte încurajarea Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).