Fiul risipitor

O pildă evanghelică de mare importanţă pentru orice părinte este pilda fiului risipitor. Nici un părinte nu îşi doreşte să aibă parte de tristeţea tatălui din para­bo­lă, care şi-a văzut fiul plecând departe de casă. Şi totuşi, în vremurile noastre, în care păcatul s-a extins mai mult ca niciodată, tot mai mulţi tineri merg pe calea fiului risipitor. Trăim parcă „vremurile fiilor risipitori“.
Un părinte devine foarte greu conştient de alune­ca­rea fiului său. Foarte greu un părinte înfruntă ade­vă­rul. Tendinţa este de a privi numai superficial că­de­rile copiilor. De aceea numai pen­tru puţini părinţi pilda fiului risipitor îşi desco­peră adâncurile. Părinţii văd de obicei că au fii risipitori numai în momentul în care află de nişte păcate care li se par mari (cum ar fi beţia sau desfrânarea).
Dar un tânăr devine fiu risipitor mai ales în mo­mentul în care s-a rupt de Dumnezeu şi de Biserică. În momentul în care L-a alungat pe Dumnezeu din viaţa lui. Când a început să considere că tot ce ţine de religie e o poveste frumoasă, dar neadevărată.
Ceea ce îi împiedică pe părinţi să fie obiectivi este propriul lor trecut, pe care nu l-au reconsiderat, de care nu s-au pocăit îndeajuns, de care sunt încă ata­şaţi. Cei care s-au pocăit numai superficial văd în fiii lor oglinda propriei lor vieţi şi se gândesc că aşa cum ei înşişi s-au ridicat din pă­cate, aşa se vor ridica şi copiii lor.
Sunt cel puţin două greşeli în acest raţio­nament: prima este compararea celor două vieţi, fără să se ţină seama de mediile în care s-au manifestat. Una era să cazi în desfrânare acum 50-60 de ani, când des­frâ­na­rea era considerată o mare patimă de către societatea care avea nişte reguli de comportare şi de vie­ţui­re mai sănătoase. Şi alta este să cazi azi, când căderea nu mai este considerată cădere, când din ce în ce mai mulţi părinţi sunt de acord cu faptul că e bine ca tinerii să în­ceapă viaţa sexuală înainte de nuntă. Azi, când sunt puse în multe locuri reclame pentru mijloace anticoncepţionale, când mass-media este saturată de informaţii privitoare la sexualitatea cea mai vulgară.
E adevărat că şi prin anii ’60–70 au existat miş­cări gen hippy, pentru care erau reprezentative sexul „liber“, consumul de droguri, ruperea de tradi­ţii. Dar astfel de mişcări s-au lovit de o puternică re­zis­tenţă din partea societăţii, care le-a tratat ca pe niş­te peri­culoşi viruşi. Dacă mişcarea hippy ar fi apă­rut în zilele noastre, campania de promovare ar fi fost mult mai intensă, ar fi fost mult mai greu de stăvilit. Ba mai mult chiar, mişcarea hippy ar fi fost lăudată şi apreciată ca mişcare ce exprimă cel mai bine aspiraţiile tinerilor contemporani.
A doua greşeală a raţionamentului de mai sus este confundarea unor situaţii asemănătoare. Încerc o lă­murire matematică: dacă acum treizeci de ani dintr-o sută de tineri care nu credeau în Dumnezeu, deşi pă­rin­ţii lor erau credincioşi, un număr de cinci s-au în­tors la Biserică, înseamnă că din douăzeci de tineri doar unul s-a întors (şi propor­ţia reală este mult mai mică). Fiecare dintre părinţii celor o sută de copii şi-a dorit întoarcerea copiilor săi. Dar numai părinţii celor cinci copii s-au bucurat de aceasta.
Ar fi de dorit ca părinţii care se gândesc că, după ce se vor întina prin diferite patimi, copiii lor se vor în­toarce oricum la Dumnezeu, să reflecteze la pro­por­ţia de mai sus. Nu e de-ajuns să ne bazăm pe şan­sa ca fiii risipitori să se întoarcă. Trebuie să le ieşim în întâmpinare.
Pentru părinţii care au impresia unei foarte puternice apropieri a tinerilor de vieţuirea creş­tină este po­­­trivit îndemnul de a merge la orice liceu şi de a în­tre­­­ba câţi tineri merg duminica la biserică. Răs­pun­sul este: foarte puţini. Deşi în zilele noastre credinţa creş­tină nu mai este prigonită de stat, şi tinerii ar pu­tea umple bisericile, prea puţini dintre ei sunt cu ade­vărat deschişi pentru o viaţă duhovnicească.
Unii părinţi consideră că pentru îndreptarea copiilor sunt de ajuns rugăciunile, şi chiar şi acele rugăciuni le fac în grabă şi fără zdrobire de inimă.
Dar mesajul Bisericii nu ajunge la copii numai pentru rugăciunile părinţilor. Mântuitorul Hristos nu S-a mulţumit să Se roage Părintelui Ceresc pentru păcătoşi, ci a venit în mijlocul lor şi le-a vorbit. Şi cu­­vintele Sale pline de putere i-au întors pe mulţi. Pă­rinţii trebuie şi să se roage, dar şi să îi sfătuiască cu înţelepciune şi fermitate pe copii.
În zilele noastre, mentalitatea tinerilor este foarte diferită faţă de cea a tinerilor din secolele trecute. Îi poţi ameninţa cu chinurile iadului, cu osânda veş­ni­că, aceasta nu-i sperie şi nu-i pune pe gânduri decât pe puţini.
Tinerii nu trebuie înfricoşaţi cu astfel de imagini, ci dimpotrivă. Să li se vorbească despre frumu­seţile credinţei, despre cum poate Dumnezeu să schimbe şi să împlinească viaţa unui om.
Cum fiul risipitor din parabolă şi-a adus aminte de bunătăţile din casa tatălui său, aşa şi tinerii noştri, când vor înţelege că nu pot găsi în altă parte bunătăţi ca acelea pe care le dă Dumnezeu, vor avea de ce să se întoarcă la Biserică.
Şi aşa cum tatăl din parabolă, înainte să îl pri­mească pe fiul său cu braţele deschise, l-a aşteptat cu inima strânsă, aşa trebuie să aştepte orice părinte al că­rui fiu sau fiică a luat-o pe calea păcatului. Nu trebuie să existe nici un păcat care să depăşească dra­gos­tea părinţilor. Nici curvia, nici beţia, nici crima, nici consumul de droguri, nici chiar păcatele împo­tri­va firii, din ce în ce mai răspândite în zilele noastre.
Dar pe cât de mare trebuie să fie înţelegerea, pe atât de pricepută trebuie să fie mustrarea. Pentru că scopul mustrării nu este ca părintele să-şi facă datoria de a mustra, ci ca cel mustrat să-şi vină în fire. Să nu ne fie teamă să privim adevărul în faţă: dacă tine­rii nu se întorc din calea păcatului, îşi pot pierde mân­tuirea: ei merg spre iad.
Dacă părinţii au ştiut să mustre, dacă au ştiut să sfătuiască, poate că peste ani şi ani, poate chiar când foştii copii vor fi pe patul de moarte, se vor pocăi de păcatele lor. Şi, chiar şi atunci, în ultimul ceas, Dum­ne­zeu îi va primi.
Lupta pentru întoarcerea copiilor este mare, pentru că păcatele care îi ispitesc îl au în spate pe necuratul diavol. Mare este însă bucuria unui părinte care şi-a întors fiul de pe calea pierzării, câştigându-l pen­­tru Împărăţia cerurilor.
Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocă­ieş­te decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15,7).